Archive for August, 2008

ILIE ILAŞCU despre PROBLEMA CETĂŢENIEI ROMÂNEŞTI,

– Dle senator, unii analişti politici între care şi Vladimir Socor au remarcat prestaţia bună a preşedintelui Voronin în rezolvarea problemei trasnistrene. Cum se vede de la Bucureşti politica lui Voronin în această  problemă? 

  – Depinde la care Bucureşti vă referiţi. Există populaţia românească care este loială şi sufletistă faţă de oamenii din Basarabia. Şi este conducerea, structurile de vîrf ale României. De exemplu, PSD-iştilor, aceştor foşţi comunişti care au fost pînă ieri la putere, le era în cot de ceea ce se petrecea în Republica Moldova. Cînd făcea cîte o declaraţie mai dură Morei sau Voronin se bosumflau, o făceau pe supăraţii şi Năstase şi Iliescu şi, în consecinţă, se răceau relaţiile.

 

Bineînţeles că ruşii au implantat foarte mulţi agenţi de influenţă şi în România; din păcate nici acolo nu s-au debarasat încă de toţi. Sper că acum odată cu venirea la putere a dlui Traian Băsescu şi a structurilor prooccidentale şi prodemocratice din România să se schimbe şi atitudinea autorităţilor atît faţă de conducere cît şi faţă de populaţia din RM. Citește restul acestei intrări »

Leave a comment »

Ilie Ilaşcu: “Iurie Roşca – Simion Rusu – Vadim Şevţov”

 

 

– Dle senator, Republica Moldova are armată naţională, poliţie, securitate, forţe cu destinaţie specială, care luate împreună consumă sume importante din bugetul de stat. Cum credeţi cît de justificate sînt cheltuielile pentru aceste batalioane, dacă ele nu sînt în stare să elibereze cîţiva prizonieri de război deţinuţi de regimul criminal de la Tiraspol? Dvs ca fost ofiţer de securitate credeţi că poate avea succes o posibilă operaţiune de eliberare realizată în zona controlată de separatişti.

– De ce o asemenea operaţiune nu s-a efectuat pînă acum? Ar putea oare o astfel de mişcare să aibă implicaţii negative în procesul de reglementare a diferendului transnistrean ? 

 

 

În primul rînd eu n-am fost ofiţer de Securitate,  n-am fost angajat al Securităţii. Am fost ofiţer al fostei armate sovietice, mi-am făcut serviciul cîndva în trupele speciale ale Armatei Sovietice şi, fiindcă în martie 1992 nu exista Armată Naţională, am fost mobilizat în trupele speciale ale Securităţii.

 

Deci la 4 martie 1992 am fost mobilizat la război împotriva separatismului trasnistrean pentru restabilirea ordinii constituţionale în acel teritoriu. Eu n-am colaborat niciodată cu Securitatea, decît în acea perioadă mică de 3-4 luni cît a fost  război… Am avut nişte misiuni mai specifice pe timp de război. Primeam indicaţii de la minister şi dădeam informaţia de război despre situaţia din stînga Nistrului şi mai făceam şi alte lucruri despre care nu am vorbit şi nu voi vorbi niciodată.

 

În ceea ce priveşte Armata Naţională, poliţia şi trupele cu destinaţie specială… Fiecare stat are astfel de structuri în care investeşte dacă doreşte ca statul să fie apărat. Bugetul pentru aceste structuri în Republica Moldova este foarte mic. Iar Armata, pe lîngă faptul că este mică mai este şi dotată prost. Nu este înţelept să ne plîngem că se cheltuie nişte bani pentru forţele armate.

 

Nu este vorba despre competenţa şi eficienţa Armatei. Nu depinde de Armată, de poliţie şi de trupele speciale sau alte unităţi de executare a ordinelor. Totul depinde de voinţa politică a conducătorilor din Republica Moldova, deci de şeful statului care este şi comandantul suprem al Forţelor Armate şi al Consiliului de Securitate de pe lîngă preşedinţie. Aceştia, împreună cu Parlamentul, bineînţeles, iau decizia de a efectua nişte misiuni de luptă, de a elibera o parte din teritoriul care este ocupat.

 

Problema la care vă referiţi este mai complexă în principiu. Dar, dacă e s-o luăm mai simplist am putea spune că Republica Moldova ar fi obligată să elibereze  cetăţenii prizonieri, mai ales acum după ce Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a emis decizia de eliberare imediată şi necondiţionată a colegilor mei. Problema este alta şi ea nu depinde atît de mult de autorităţile de la Tiraspol. Aceste autorităţi de la Tirapol nu hotărăsc singure din capul lor ce să facă. Igor Smirnov, Şevţov-Antiufeev şi alţii sînt cetăţeni ai Federaţiei Ruse – ofiţeri ai serviciilor secrete ruse care au fost implantaţi pe acest teritoriu pentru a îndeplini ordinele şi misiunile care sînt date de la Moscova.

 

Problema este că dacă cineva ar declanşa o misiune în stînga Nistrului aceasta ar fi considerată ca o operaţiune militară împotriva Rusiei, pentru că acel teritoriu, precum a spus şi CEDO este un teritoriu ocupat. Responsabili de toate atrocităţile, de încălcarea drepturilor omului în raioanele din stînga Nistrului, în Tighina şi cele cîteva sate din partea dreaptă a Nistrului sînt conducătorii Federaţiei Ruse.

 

Noi am spus-o încă în 1992, dar acum acest adevăr a fost confirmat de Curtea Europeană pentru Drepturile Omului – Trasnistria este un teritoriu aflat sub ocupaţie, iar în 1992 a avut loc o agresiune militară a Federaţiei Ruse împotriva tînărului stat Republica Moldova. De aici trebuie să pornim. Contează faptul că Rusia a fost condamnată pentru încălcările pe care le-a făcut fiind găsită vinovată.

 

Bineînţeles că nu trebuie să uităm cine s-a aflat şi se mai află la putere în decursul celor 13 ani de independenţă a Republicii Moldova. În mare parte la putere s-au aflat nişte persoane docile, cu angajamente faţă de vechiul sistem sovietic, vechile structuri kgb-iste sau de partid, care în principiu au stopat toate avînturile patriotice care la acea vreme le aveam în Basarabia. Misiunea lor a fost de a menţine aceste teritorii în sfera de influenţă a Federaţiei Ruse cu orice preţ, repet cu orice preţ şi ştiţi prea bine că s-a plătit şi cu sînge acest preţ în 1992 şi ceva mai tîrziu.

 

Aceasta a fost principala şi unica misiune a lui Mircea Snegur, a lui Lucinschi şi a majorităţii politicienilor actuali. Nu mă pot pronunţa definitiv asupra lui Voronin, ştiu că Moscova l-a abandonat în ultimul timp pe Voronin. Mai mult decît atît, eu sînt un anticomunist ferm, dar… atitudinea lui Voronin faţă de structurile separatiste de la Tiraspol, mai ales în ultimii doi-trei ani a fost foarte dură şi acest lucru n-a fost nici la Snegur, nici la Lucinschi. De aceea eu nu pot să nu susţin unele atitudini de acest fel.

 

De exemplu Voronin a spus un lucru care mi-a plăcut şi anume că  el « nu se aşează la masa de tratative cu bandiţii şi cu teroriştii ». Aşa a trebuit să fie încă în 1992. În principiu marea greşeală, ca să nu zicem trădarea de a se fi aşezat la masa tratativelor a comis-o, ştim noi cine. Mă refer la acei care au băut şampanie la Moscova cu bandiţii, acceptînd ca parte beligerantă în tratative un stat agresor şi o structură nerecunoscută de nimeni.

 

Toate problemele care există trebuie rezolvate între două părţi: între agresor şi cel învins. Învinşi am fost noi.  Deci trebuie să discute problema Rusia şi Republica Moldova, bineînţeles, cu participarea mediatorilor şi observatorilor din OSCE, SUA, România, Ucraina, de ce nu ? Dar nici de cum nu poate să fie prezentă la tratative o administraţie impusă cu baionetele ruseşti cum este regimul lui Smirnov şi Federaţia Rusiei. Au două voturi deja, cînd ar trebui să aibă un singur vot.       

 

 

Dle Ilascu, scriitorul român Theodor Codreanu scrie în cartea sa „Basarabia sau drama sfâşierii” că în 1995 aţi avut un plan de evadare, care a fost „dejucat”. Singurul din afară care cunoştea planul era Iurie Roşca. Am înţeles din această carte că aveţi motive serioase să-l suspectaţi de trădare anume pe Iurie Roşca. E adevărat acest lucru? Ce motive ar fi avut liderul PPCD ca să împiedice evadarea dvs. dintr-o puşcărie controlată de criminali?

 

Din păcate n-am citit cartea domnului Theodor Codreanu. Eu foarte rar mă pronunţam vizavi de astfel de lucruri. De cîteva ori am spus totuşi cîte ceva… Eu am avut mai multe planuri de evadare şi în 1994, şi în 95, şi în 96 – pînă chiar în ultima zi de ieşire de acolo. Dar aceste planuri nu erau duse pînă la capăt în sensul organizării: unele erau pregătite cam 50 la sută din pregătire, altele mai puţin. Cel mai real plan a fost cel din februarie 1996.

 

La 23 februarie 1996 am planificat o evadare, care am realizat-o în proporţie de 95 la sută. Da, într-adevăr despre această evadare ştia doar Iurie Roşca. Eu am pregătit singur planul acesteia în care erau implicate parţial diferite persoane care cunoşteau doar mici segmente din planul complet. Deci nu ştia nimeni.

 

Vremea a cunoscut-o doar Iurie Roşca, pentru că eu am cerut de la el un singur lucru: să-mi trimită o maşină la 200 de metri de puşcărie, care să mă aştepte şi să mă transporte pînă la Nistru – acei 12 kilometri care sînt de la Hlinaia pînă la Nistru. De acolo urma să mă preia o barcă pneumatică şi atît, – maşina pleca mai departe fără mine. Intenţia o aveam înainte de Anul Nou, în 1995.

 

La o întîlnire cu soţia înainte de Crăciun nu m-au dus la vorbitor dar m-au dus în biroul şefului închisorii de acolo, dl Constantin Cerebadjin, care avea un fel de loialitate faţă de mine în sensul că se purta mai omeneşte, chiar dacă era impus să-şi facă meseria aşa cum trebuie. I-am strecurat soţiei mele acest plan şi soţia i l-a înmînat personal lui Roşca. Aveam o cale de legătură în care se spunea doar „nu” şi „da”.

 

Dacă era de acord sau nu trebuia să-mi comunice prin dna Luminiţa Dumbrăveanu de la postul de radio naţional, care avea emisiunea „Focul din vatră”. Dacă răspunsul era „nu” trebuiea să pună pe post doar o strofă din cîntecul „Vă iubesc popor român” din cîntecul scris de  Grigore Vieru. Dacă era „da” melodia trebuia să răsune integral.

 

Mi-a sunat 3 zile la rînd această melodie integral, ceea ce însemna că Iurie Roşca a acceptat acest lucru. Soţia şi alţii nu au ştiut de plan pentru că scrisoarea a fost scrisă codat şi ea trebuia să fie deschisă doar de Roşca. Asta din simplul motiv că soţia era împotriva evadării mele, pentru că se temea că pot fi executat. Ea ştia doar că Roşca trebuie să răspundă „da” sau „nu”, dar ce însemna aceasta erau problemele noastre.

 

În seara zilei respective, la orele 23.00 cînd trebuia să se întîmple ce trebuia să se întîmple (eu trec peste nişte lucruri pe care nu le pot spune nici acum) cu 5 minute înainte de evadare s-a deschis uşa şi au intrat trupele speciale în frunte cu Şevţov. Am fost pus la pămînt, legat. Aveam nişte lucruri mai puţin obişnuite în celulă… bineînţeles că au găsit toate aceste lucruri şi… după aceea am fost ţinut aproape o lună închis în carceră.

 

Prin soţie, căreea i-au permis să mă vadă peste vre-o 3 luni i-am zis să-l întrebe pe Roşca dacă a trimis ceea ce trebuia să trimită. Îmi făceam griji pentru viaţa şoferului maşinii care trebuia să mă aştepte la 200 de metri: dacă el ar fi venit putea fi prins. Roşca însă nici de gînd n-a avut să trimită acel şofer, dar la radio a transmis melodia integral şi chiar şi soţiei i-a spus: „Da, eu sînt de acord cu ce scrie Ilie”.

 

Deci odată ce i-a spus şi soţiei şi la radio a fost transmis acestea, eu am intrat în etapa de pregătire, mi-am riscat viaţa, puteam să ies afară şi să fiu împuşcat acolo nedovedind să fug mai departe de acele locuri. Eu cred, din informaţia pe care o deţin, că această scurgere de informaţie s-a produs pe filiera Iurie Roşca – Simion Rusu – Vadim Şevţov. Deci colaborarea a existat şi cred că există şi în prezent pentru a-i ţine sub control pe aşa-zişii „naţionalişti”, „terorişti” etc.

 

Eu ştiam de această legătură a dlui Roşca încă mai înainte, dar …mă rog…sînt deja nişte lucruri răsuflate şi nu vreau să deschid iarăşi nişte paranteze, m-am săturat de bîrfelile acestea. Este Dumnezeu, îi va pedepsi pe toţi Dumnezeu la vremea care trebuie.

 

    Dvs aţi cîştigat la CEDO procesul împotriva Federaţiei Ruse şi Republicii Moldova. Nu ştim dacă are vre-o legătură cu victoria Dvs sau nu, dar de la o vreme Ministerul nostru de Externe a început să fie mai curajos în relaţiile cu FR, cel puţin în declaraţii. Pînă la victoria lui Ilaşcu la CEDO nu-mi amintesc ca ministerul nostru să fi cerut cu fermitate ca Rusia sa-şi scoată armata din ţara noastră. Cum credeţi de ce sînt motivate declaraţiile antiruse ale lui Stratan, e un spectacol electoral de demnitate sau e vorba totuşi de o schimbare a politicii faţă de Federaţia Rusă ?

 

    Încep de la sfîrşit. Cred că totuşi este o schimbare de politică, pentru că la astfel de nivel minciuna se detectează repede. Nu poţi ascunde anumite lucruri de observatori sau de serviciile secrete. CEDO a dat în mai această sentinţă care a fost publicată şi mediatizată abia la 8 iulie. Ruşii o cunoşteau deja pentru că reprezentantul lor a fost prezent şi a votat împotrivă.

 

Rusia într-o scrisoare confidenţială adresată CEDO a învinuit curtea de faptul că aceasta ar fi strîns probe pe cale ilegală, adică ascunsă, prin serviciile speciale ale unor ţări. Asta în afară de declaraţiile dure şi pompoase pe care le-a mai făcut prin presă. Eu, în vara lui  2001 cînd am ieşit de la Tiraspol i-am propus dlui Voronin să mă ajute să strîng materiale şi probe pentru CEDO, pentru a demonstra agresiunea Federaţiei Ruse asupra RM.

 

Eu ştiam că aceste probe există la Securitate, pentru că o parte din ele le-am adus chiar eu. Îmi trebuiau stenogramele făcute la interogarea ofiţerilor de rang înalt căzuţi în prizonieratul nostru, ofiţeri ai serviciilor secrete şi ai armatei… Îmi trebuiau fotografii, imprimări video, numerele tancurilor, ale unităţilor de armament, documente că au ieşit din baza militară a Armatei a 14-cea, deci un întreg arsenal.

Dl Voronin prin gura ministrului de justiţie de atunci, Morei dacă nu greşesc, mi-a spus că nu pot coopera cu mine în acest sens, nu-mi poate da informaţiile şi probele necesare, pentru că ar supăra Rusia, care ne livrează gaze şi aşa mai departe. Dar, trebuie să vă spun că, în ciuda acestui refuz Curtea Europeană a avut toate aceste materiale (n-o să vă divulg cum s-a făcut rost de acestea).

 

A avut toate probele unde era scris negru pe alb că am fost arestat în Armata a 14-cea, că Armata a 14-cea a participat la această agresiune, fapt probat cu imprimări video, şi alte documente relevante. Autorităţile actuale ale Republicii Moldova cunosc acest lucru, toţi ştiau dar nu spuneau pe faţă, prostind populaţia şi opinia publică mondială.

 

După ce Putin i-a abandonat pe comuniştii moldoveni în frunte cu Voronin ei s-au simţit înlăturaţi şi atunci – pentru a se menţine la putere – s-au întors dacă nu cu faţa, atunci cel puţin în profil spre Occident. Bineînţeles că nu pot face acest lucru direct. Aşa cum proceda Lucaşenco şantajîndu-i pe ruşi  că, dacă nu se face Uniunea Rusia-Bielarusi, el a doua zi intră în NATO.

 

Puterea din RM nu-şi poate permite asemenea declaraţii de şantaj. M-au ajutat unele persoane din conducerea Republicii Moldovasă la finisarea acestui dosar. M-au ajutat tehnic, bineînţeles, pentru că această decizie, această victorie îmi trebuia nu numai mie, ea era necesară politicii de mai departe a Republicii Moldova.

 

Eu am mai declarat că îl susţin întru totul pe dl Stratan. Dumnealui are perfectă dreptate, chiar dacă unele din declaraţiile sale împotriva Federaţiei Ruse sînt foarte dure. Unii diplomaţi o spun mai moale, mai rotunjesc colţurile. Stratan o spune direct şi cred că n-o spune din capul lui, pentru că miniştrii nu emit declaraţii din capul lor, ei declară ceva pentru că aşa este politica actuală a conducerii.

 

Să-i ajute Dumnezeu  în acest sens, iar eu voi face tot posibilul să-i ajut cu ce pot. Mie îmi este indiferent că la putere acum se află aşa-zişii comunişti. Nimeni nu mai poate spune că actuali comuniştii sînt ca şi cei de cîndva. Odată ce-i vezi de două ori pe an la Biserică cu lumînări şi făcîndu-şi cruce, doctrina comunistă cade cu totul. Dacă te gîndeşti că au conturi în băncile elveţiene, austriece, au alte proprietăţi private, nu mai poţi spune că sînt comunişti adevăraţi, le-a rămas doar denumirea.

 

Pentru comparaţie, ştiţi că este un ziar în mare parte, zic eu, democratic – Komsomoliskaia Pravda, care nu are nimic cu politica ziarului de cîndva… Deci, aşi vrea totuşi să cred că guvernanţii de azi sînt cinstiţi şi vor într-adevăr să rezolve unele probleme. 

 

E altceva că demnitarii care sînt la putere azi la Chişinău sînt impuşi de situaţie, de circumstanţele din interiorul ţării, dar şi de anumite presiuni ale organismelor internaţionale. Pentru că în Occident, dacă cineva îţi dă un ban, nu ţi-i dă de ochi frumoşi, el pune nişte condiţii, trebuie numaidecît să faci ceva. Moldova este oarecum izolată pentru că şi-a deteriorat relaţiile în ultimii 2-3 ani atît cu România, cît şi cu Ucraina.

 

 

 

Cineva s-a stăruit să strice aceste relaţii…Vedeţi că nu poate o ţară care nu are nici materie primă nici altceva să supravieţuiască fără donaţii şi investiţii din Occident. Republica Moldova este acum la răscruce, a venit vremea să se determine odată şi pentru totdeauna, unde pleacă ? Să rămînă pe loc nu poate, nu supravieţuieşte. Acest stat nu poate supravieţui. În 5-6 ani va mînca tot ce are şi nu-i mai rămîne nimic.

 

Deci, autorităţile sau conducerea RM trebuie să spună clar, sau cu Estul, ceea ce nu prea se simte, sau cu Vestul – în Europa, pentru că vrem sau nu vrem aşa sînt situaţiile acum. Poate nici Voronin nu doreşte cu Occidentul, dar fiind abandonat de ruşi el a făcut altă alegere. Pentru că este mai bine să fii la o masă cu preşedintele Franţei, cu cancelarul Germaniei, cu englezii decît să fii la o masă cu Turcmenbaşi şi alţii.  

 

 

Interviu realizat de Igor Pînzaru

(Va urma)

 

 

Nota 1 (preluat din enciclopedia liberă WIKIPEDIA)

 

Vladimir Antiufeev

 

Ministrul securităţii de stat al Republicii Moldoveneşti Nistrene, general-locotenent Vladimir Antiufeev. Vladimir Iurievici Antiufeev (în rusă Владимир Юрьевич Антюфеев), cunoscut şi ca Vladimir Gheorghievici Alexandrov sau Vadim Gheorghievici Şevţov (în rusă Вадим Шевцов) (n. 19 februarie 1951, oraşul Novosibirsk, Rusia) este un general rus din Transnistria, care îndeplineşte funcţia de ministru al securităţii de stat al autoproclamatei Republici Moldoveneşti Nistrene (din anul 1991).

 

El este cetăţean al Transnistriei de origine rusă. [1] Ministerul Securităţii de Stat din Transnistria (MGB, prescurtare pentru Ministerstvo Gosudrstvennoi Bezopasnosti) are ca atribuţii activitatea de informaţii şi contrainformaţii.

 

1 Biografie

2 Ministru al securităţii de stat în Transnistria

3 Opinii cu privire la statutul Transnistriei

4 Vezi şi

5 Note

6 Legături externe

 

1Biografie

Vladimir Antiufeev s-a născut la data de 19 februarie 1951, în oraşul Novosibirsk din Siberia (Federaţia Rusă), în familia unui muncitor şi a unei maşiniste de etnie rusă. În anul 1956, familia lui s-a mutat în oraşul Magadan.

 

Antiufeev s-a înscris la Institutul de Aviaţie Civilă din Riga, însă a abandonat studiile în anul II. Şi-a satisfăcut stagiul militar obligatoriu într-o unitate militară sovietică din Estonia. În anul 1974 a absolvit cursurile Şcolii Superioare de Miliţie din oraşul Minsk. Revenit apoi la Riga, el s-a căsătorit şi s-a angajat în cadrul Miliţiei locale. După zece ani, avea gradul de căpitan şi fusese numit în funcţia de şef al secţiei urmărire penală în cadrul Miliţiei din oraşul Riga.

 

Înainte de căderea Uniunii Sovietice, el avea gradul de maior al Detaşamentului pentru acţiuni speciale (OMON) al Miliţiei din oraşul Riga şi îndeplinea funcţia de locţiitor al şefului Direcţiei de urmărire penală a Miliţiei din capitala letonă. El a participat la o tentativă de lovitură de stat împotriva noilor autorităţi ale Letoniei democratice, care s-a soldat cu mulţi morţi, iar în urma eşuării acesteia a fugit la Moscova la 23 august 1991. Antiufeev a fost dat în urmărire generală de către autorităţile letone pentru „crime împotriva statului”, fiind acuzat că a participat la o tentativă de lovitură de stat împotriva noilor autorităţi letone. [2]

 

 

2 Antiufeev – Ministru al securităţii de stat în Transnistria

După propriile spuse ale lui Antiufeev, el a fost trimis în septembrie 1991 pentru a organiza forţele de securitate ale regiunii separatiste, în baza recomandării colonelului Viktor Alksnis (actualmente deputat în Duma de stat a Rusiei). I s-a oferit posibilitatea să aleagă una din trei republici separatiste: Abhazia, Osetia de Nord şi Transnistria. [3]

 

M-am zbuciumat prin ţară, iar în septembrie, în baza recomandărilor lui Alksnis am ajuns la Tiraspol. Am fost unul din cei şase primi colaboratori ai Direcţiei Afacerilor Interne a R.M.N. În urma dispoziţiilor Preşedintelui, am purces la crearea organelor de securitate ale R.M.N., iar apoi şi a ministerului securităţii statului. Noi prezentăm o problemă reală pentru Moldova. Scopul vieţii mele este de a păstra acest pământ pentru Rusia. Cadrele calificate pe atunci ne erau foarte necesare. Locţiitorii mei era profesionişti în contrainformaţii. Primul meu locţiitor – O. Gudîmo – a venit aici în august 1992 pentru câteva luni şi a rămas aici să muncească şi să trăiască” [4].

 

Sosit la Tiraspol şi primind gradul militar de general-maior, el a fost primit cu ospitalitate de un alt originar din Siberia – Igor Smirnov, preşedinte al autoproclamatei republici separatiste. Antiufeev a început să folosească pseudonimul de Vadim Şevţov, deoarece era dat în urmărire de către justiţia letonă. El a preluat funcţia de şef al KGB-ului transnistrean, având iniţial la dispoziţie – potrivit propriilor afirmaţii – doar un drapel şi două pistoale Makarov [2]. Abia în anul 1997, generalul Aleksandr Lebed, pe atunci comandantul Armatei a 14-a ruse, a comis o „mârşăvie” (în opinia lui Antiufeev), deconspirându-i numele adevărat [2].

 

Antiufeev a declarat că scopul vieţii sale este „de a păstra acest teritoriu [n.n. Transnistria] pentru Rusia” [5]. El a organizat transferul de personal de informaţii şi a obiectelor de inventar sub jurisdicţia regimului separatist de la Tiraspol, coordonând formarea serviciului de informaţii al Transnistriei. Organele de informaţii conduse de el au avut un rol foarte important în timpul Conflictului din Transnistria din anul 1992, reuşind capturarea grupului condus de Ilie Ilaşcu.

 

În septembrie 1992, Antiufeev a fost numit în funcţia de ministru al securităţii naţionale al auto-proclamatei Republici Moldoveneşti Nistrene. Organele de securitate au fost create prin angajarea trupelor de grăniceri şi a regimentului de cazaci grăniceri de pe ţărmul Mării Negre (în martie 1993). Fiind el însuşi urmaş al cazacilor din Kuban, pentru merite deosebite în organizarea militarilor cazaci, lui Antiufeev i-a fost acordat gradul căzăcesc de general şi cea mai înaltă distincţie căzăcească Crucea „Pentru credinţă”.

 

În conformitate cu afirmaţiile lui Mihail Bergman, ofiţer din comandamentul Armatei a 14-a din Tiraspol, „în mâinile lui Antiufeev este concentrată toată puterea reală din Transnistria. (…) Din câte se pare, este conducătorul real al R.M.N. El este cel care îi poate da ordine oricui, chiar şi ministrului apărării transnistrene general-locotenentului S.G. Hajeev, iar rolul lui Igor Smirnov este de a semna documentele puse pe masa lui” [6]. Acest lucru reiese şi din analiza şedinţei Consiliului de Apărare a Republicii Moldoveneşti Nistrene din 27 februarie 2003, ca urmare a declarării de către autorităţile de la Chişinău a intenţiei ferme de a reintegra cele două maluri ale Nistrului. Conform celor stabilite la acea şedinţă, întreaga coordonare a acţiunilor politico-militare de apărare s-a concentrat, nu în mâinile lui Smirnov şi nici în cele ale ministrului de interne sau al apărării, ci în ale lui Antiufeev.

 

În anul 2003, generalul Vladimir Antiufeev şi-a susţinut teza de doctor în ştiinţe politice cu titlul: „Geo-strategia Rusiei pe direcţia sud-vestică în condiţiile actuale„, în care analiza politica geo-strategică a Rusiei în teritoriul Republicii Moldova. Conform aspectelor cercetate, reiese faptul că Moscova, cu toate presiunile Occidentului, nu a cedat deocamdată poziţiile sale strategice în regiunea transnistreană, deşi politica Rusiei pentru promovarea intereselor sale istorice în această regiune nu a fost întotdeauna efectivă. Rusia nu şi-a retras până în prezent contingentul militar din Transnistria, întrucât această acţiune contravenea intereselor ruseşti [8]. În anul 2004, el a devenit profesor invitat la Academia de Ştiinţe Militare a Federaţiei Ruse.

 

La alegerile parlamentare pentru Duma de stat a Rusiei din anul 2004, Vladimir Antiufeev s-a aflat pe poziţia 4 pe listele electorale ale Partidului Liberal-Democrat condus de Vladimir Jirinovski [9].

 

Procurorul General al Republicii Moldova i-a deschis în anul 2004 un dosar penal pentru punerea în libertatea a unui subaltern de-al său acuzat de mai multe asasinate şi acţiuni subversive împotriva statului Republica Moldova [2]. Tot în acelaşi an, Uniunea Europeană l-a inclus pe o listă a transnistrenilor cărora li s-a interzis călătoria în spaţiul UE, fiind considerat răspunzător de împiedicarea progresului în vederea unei soluţionări politice a conflictului transnistrean din Republica Moldova [1]. Pe baza reexaminării Poziţiei comune 2004/179/PESC, la data de 25 februarie 2008, Consiliul Uniunii Europene a considerat că este oportun ca numele său să rămână în continuare pe lista persoanelor indezirabile în ţările UE [10].

 

Cu toate acestea, Antiufeev dispune de un atu important (dosarele colaboratorilor fostului KGB au fost transportate înainte de căderea Uniunii Sovietice la Tiraspol) care îi permite să exercite o influenţă puternică asupra unei bune părţi a clasei politice de la Chişinău. [1]

 

În ianuarie 2007, el a fost reconfirmat în funcţia de ministru al securităţii naţionale. El deţine gradul de general-locotenent al Transnistriei, precum şi gradul căzăcesc de general. A primit mai multe decoraţii cum ar fi: cea mai înaltă distincţie căzăcească – Crucea „Pentru credinţă”, Medalia „Pentru serviciu ireproşabil” clasa a III-a, Ordinul „Pentru serviciu credincios în forţele armate ale RMN” clasa a III-a, Ordinul „Pentru merit” al Republicii Moldovenşti Nistrene şi altele.

 

Vladimir Antiufeev este căsătorit cu Galina Antiufeeva, deputat în Sovietul Suprem al Transnistriei şi preşedinte al Comisiei legislative.

Leave a comment »