Archive for Iulie, 2008

Catharsis între chitară şi vers

1998. Chişinău, Palatul Naţional. Sala aşteaptă cu înfrigurare evoluţia formaţiei rock „Phoenix” din România. Prezentatorul anunţă intrarea în scenă a trupei  “Catharsis”, despre care cei mai mulţi din cei prezenţi nu ştiu aproape nimic. Şi iată-i pe cei de la “Catharsis” desculţi, încinşi cu brîuri roşii şi purtînd căciuli ţurcăneşti, pe care le trîntesc voiniceşte de pămînt: “dacă e să ne distrăm, apoi să ne distrăm”…

 

Au trecut zece ani de atunci. Zece ani în care interpreţii Ion Raţă şi Mihai Budurin au înregistrat patru albume: „Ce timp frumos”, „Anul 2000″, „Vino în al nouălea cer” şi “De zece ani spre Catharsis”, reuşind să concerteze în cam toate localităţile din Moldova, dar şi în România, Rusia, Germania, SUA, Kazahstan, Azerbaidjan. Au filmat între timp şi două videoclipuri, “Vino” cu Igor Cobîleanschi pe versurile Violetei Grigore şi “Urare” cu Vlad Druc pe textul lui Gheorghe Vodă. Şi-au făcut un  site – www.catharsis.md.

 

Mulţi i-au îndrăgit pentru vocile lor haiduceşti, pentru curajul bărbătesc de a cînta despre lucruri serioase, dar şi pentru îndrăzneala de a rămîne romantici şi spirituali într-o lume adormită în care îşi fac loc cu coatele oameni “grei de trup şi grei de minte” care “calcă în picioare tot ce la cade înainte”. Ca nişte rinoceri (“Rinocerii”, pe versuri de Valeriu Babanschi). De altfel, anume seriozitatea în alegerea textelor îi face deosebiţi de ceilalţi în peisajul musical de la noi şi, dacă ar fi să încerc a explica în cîteva cuvinte succesul lor, aş remarca în primul rind talentul de a îmbrăca în melodii frumoase versurile unor autori consacraţi ca Mihai Eminescu, Dumitru Matcovschi, Adrian Păunescu, Tudor Arghezi, dar şi Valeriu Babanschi, Andrei Vartic ş. a. Chiar şi denumirea formaţiei – “Catharsis”, ceeea ce s-ar traduce din greceşte ca “purificare a spiritului prin artă” – ne dă o idée destul de clară despre ceea ce este şi tinde a fi această trupă.

 

Amatorii de muzică de la noi îi cunosc graţie unor melodii devenite şlagăre:  “Mi-e dor”, “Toamnele”, “Vino”, “Bucuraţi-vă” sau “Urare”. Cred însă că, pentru “Catharsis”, sînt mai reprezentative “Rinocerii”, “Mama”, “Adio”, “Două inimi”, “Dreptul la iubire”, “Iertările” şi desigur “Glosa în metru eminescian”. Asta dacă e să pornim de la ideia că “sufletul cere mai întîi credinţă şi pe urmă cere pîine” cum zice poetul Dumitru Matcovschi în Glosa cîntată de cei doi. Şi dacă am ajuns la capitolul “pîine”, ar trebui să menţionăm şi cîteva piese mai uşurele, scrise parcă pentru adolescenţi şi care nu sînt reprezentative pentru cumsecădenia dar şi pentru ataşamentul celor de la Catharsis faţă de valorile noastre seculare: credinţa, familia, neamul.

 

I-am întîlnit în cafeneaua franţuzească “Delice d’ange”, unde preţ de cîteva ore am avut plăcerea de a discuta despre muzică, despre prietenii lor, despre showbiz şi… despre rolul artistului într-o societate aflată sub tăvălugul globalizării.

 

– Băieţi, colegii de redacţie au remarcat faptul că formaţia Catharsis pune pe muzică texte serioase ale unor autori de valoare. De ce atîta atenţie pentru mesaje?

Ion: Chiar denumirea formaţiei – Catharsis – ne obligă la o atitudine serioasă faţă de ţinuta textelor, faţă de ideile şi valorile pe care le promovăm prin muzica noastră, dar şi faţă de stările de spirit pe care le creăm ascultătorilor. Noi am trecut prin şcoala Institutului de Artă şi prin cea a folkiştilor. Genul de muzică folk în care am început cariera noastră presupune texte serioase, texte cu mesaj. Venind din folk, am început să alegem texte de poeţi clasici, încercînd să ne oprim asupra unor texte cu o valoare artistică şi filozofică reală. Bine, există cîntece de distracţie cu texte mai uşurele. Avem şi din astea. Dar greul nostru e în textele cu mesaje de problematică socială.

 

 

Mihai: La Asociaţia Folkiştilor am primit o lecţie foarte bună. În plus, aş remarca că noi am făcut facultate teatrală, nu de instrumentişti. La facultate se lucra mult cu textul, fie proză, fie vers. De acolo vine preocuparea noastră specială pentru texte, dar şi pentru muzică.

 

– Sînteţi de 10 ani pe piaţa noastră muzicală. Veniţi de la ţară, unde se trăieşte cum se trăieşte. Spuneţi-mi cît de simplu e să te promovezi aici la Chişinău cu mijloace băneşti mai modeste?

Mihai: Pentru noi, cînd am apărut cu 20 de ani în urmă, căci duetul nostru e din 1990, a fost mai lesne. Făceam muzică folk, aveam nevoie doar de două chitări, de inspiraţie şi avînt. Acum e mai greu să începi. Noi am avut noroc şi de producător, şi de investiţii, fără de care nu se putea. În 1997, cînd au mai venit doi instrumentişti, am beneficiat de sprijinul unui coleg de facultate, Daniel Atanasov care mai făcea şi nişte afaceri. Am lucrat împreună timp de 3 ani şi cred că a fost o perioadă foarte fructuoasă.

 

– Unde lucraţi, unde înregistraţi?

Mihai: La moment nu avem un studio. Sperăm să-l avem într-un sfîrşit. Este un vis al nostru. Acum înregistrăm în studioul lui Sergiu Musteaţă, colegul nostru de cîndva. Are un studio bun, de performanţă. Dar lucrăm şi cu alţi aranjori – Sandu Gorgos, Alexei Nacai.

 

– Dacă ar fi să compar cîntecele voastre cu nişte copii, aş menţiona grija părintească pe care le-o arătaţi unor copii înfiaţi …

Ion: Aşa este. Avem o tradiţie – de a reface în fiecare album  o piesă valoroasă mai veche, căreia încercăm să-i dăm o nouă haină, o nouă suflare. Aşa a fost cu piesa “Bucuraţi-vă prieteni”, cu care am participat la festivalul în memoria lui Ion şi Doina Aldea Teodorovici. Ni s-a pus condiţia să facem piesa aşa cum o simţim noi, lucru pe care l-am şi făcut. La început piesa a fost primită cu rezerve de unii, e un lucru de înţeles, avînd în vedere că e o piesă sacră, de care e foarte greu să te atingi, e o piesă celebră, frumoasă. Ne-a fost mai complicat, dar am refăcut-o, totuşi, noi fiind mai tineri şi, poate, mai îndrăzneţi. Acum sînt mai multe voci care zic că am făcut un lucru bun.

 

A urmat piesa “Urare de viaţă lungă” a formaţiei Plai, apoi “Toamnele la Moldova”, deşi eu i-aş zice “Toamnele în Moldova”. Pentru cei care nu ştiu, piesa aparţine lui Anatol Bivol, cel care cînta pe timpuri în formaţia Noroc. Ultima piesă renovată este binecunoscuta “Mi-e dor”, text Dumitru Matcovschi, muzică Petre Teodorovici.

 

– În ce măsură vă ajută familia în ceea ce faceţi?

Ion: Am mai spus-o şi repet, familia pentru mine înseamnă foarte mult. Nimeni nu a inventat o modalitate mai reuşită de a menţine echilibrul sufletesc…

 

 

Mihai: …şi este şi o sursă de inspiraţie. Atmosfera din familie chiar te impinge să faci nişte cîntece pe o anumită tematică. Mie îmi place să mă întorc acasă. Este oaza unde mă simt bine şi unde-mi încarc bateriile.

 

– Realizări, planuri pe viitor?

Mihai: Noi sîntem bucuroşi că am putut să realizăm în toamna anului trecut două spectacole jubiliare la Palatul Naţional cu sălile pline. A fost o încercare grea pentru noi, pentru că am avut „de cărat” vreo trei spectacole, dar am trecut cu bine. Au fost două spectacole bune, regizate de o echipă profesionistă în frunte cu Lidia Panfil. Am avut şi un bloc acustic în scenă cu intrumentişti buni, unul ca unul. La realizări aş menţiona şi ultimul disc “De 10 ani spre Catharsis”, un bilanţ a ce am făcut nou. Două cd-uri, albumul patru şi un disc cu o colecţie a celor mai bune cîntece.

 

Ion: Aş menţiona la realizări şi faptul că am mai reuşit să filmăm la nivel profesionist două concerte, cel de promovare din 2000, un spectacol foarte bine regizat, de altfel, şi concertul nostru la aniversarea de 10 ani. În curînd vor apărea şi în vînzare.

 

– Întîmplări curioase pe la concerte?

 

Ion: Eram în SUA la festivalul-carnaval „Virginia Beach World 2000”. Evoluam pe litoralul Oceanului Atlantic, unde era lume de pe diferite continente: şi din Australia, şi din Africa, şi din alte părţi. La cele două concerte susţinute ne-a fost dat să vedem americani, îmbrăcaţi în slipi şi bikini, avîntîndu-se în horă alături de românii din diasporă. A fost spectaculos (surîde).

 

– Mult succes în viitor!

Anunțuri

Leave a comment »

ILIE ILAŞCU despre CREDIBILITATEA POLITICII lui VORONIN, despre „BUDULAI” şi despre ARMELE CHIMICE de la COBASNA

Continuăm publicarea interviului cu senatorul român Ilie Ilaşcu. (Vezi începutul  Ilie Ilaşcu: „Iurie Roşca – Simion Rusu – Vadim Şevţov”.) În materialul de mai jos dl Ilaşcu vorbeşte despre prestaţia parlamentului de la Chişinău, despre tactica de demoralizare a Mişcării de Eliberare Naţională realizată de la 1992 încoace, despre laşitatea autorităţilor de la Chişinău şi despre „bunăvoinţa” factorilor de decizie de la Bucureşti în problema acordării cetăţeniei române.

– În mîinile unor politicieni şi diplomaţi serioşi victoria DVS la CEDO ar fi putut deveni un instrument puternic de apărare a intereselor naţionale, care trebuia să deplaseze pe un alt teren problema separatismului. Cum credeţi, ce ar fi trebuit să întreprindă autorităţile de la Chişinău pentru a valorifica decizia CEDO?

– Ministerul de externe din Republica Moldova parcă mai face cîte ceva. Dar, Parlamentul în genere n-a luat nici o atitudine. Nu poţi cere lucruri serioase de la un organism inert cum este Parlamentul RM, „populat” în mare măsură de nişte persoane cu mentalitate veche, conservatoare. Aceşti oameni trebuiesc schimbaţi ca să lase locul unor tineri cu viziuni prooccidentale, mai ales pentru că foarte mulţi din Parlament au angajamente mai vechi faţă de unele structuri.

Ruşii cînd „au plecat” (zic asta în ghilimele, pentru că de fapt încă n-au plecat) şi-au implantat în toate structurile oamenii săi: şi în Parlament, şi în Guvern, şi în alte organisme. Mai mult decît atît, au crescut sau au plasat o bună parte din liderii unor partide aşa-zise democratice. Erau oameni cu angajamente mai vechi. Pot spune despre un singur personaj pe care n-o să-l nominalizez, nu pentru că mi-ar fi frică, dar, mă rog, va veni timpul şi pentru aceasta.

Pot dezvălui doar pseudonimul şi data angajării lui în serviciile secrete: a fost racolat în 1986 de la Televiziunea Naţională şi în serviciile KGB i se spune „Budulai”. Acest personaj stă bine merci în mijlocul bomondului politic din Republica Moldova. Aceiaşi situaţie este şi în alte structuri, inclusiv în structurile de forţă ale Republicii Moldova. Securitatea Naţională nu a fost dekaghebizată încă.

Am simţit-o pe pielea mea în 1992, cînd am fost trădat de către aceşti ofiţeri pentru că aşa a fost planul Moscovei. În genere acel război a fost un război impus de către Federaţia Rusă cu un singur scop – de a nimici pe toţi aşa-zişii naţionalişti, unionişti, prooccidentali s-au mai bine zis mişcarea de eliberare naţională. (Mai multe despre acest subiect găsiţi în Anexa 1 n.a.)

Dacă nu ar fi fost război ei nu aveau cum să-i împuşte direct, puteau să omoare pe unul-doi, nu puteau opera în masă … Şi atunci s-a recurs la acest război. Acolo au fost angajaţi în mare parte puşcăriaşi adunaţi de prin toate temniţele din Rusia, aşa-zişii cazaci care de fapt erau nişte beţivani.

Bineînţeles, cînd erau atacaţi şi pierdeau mulţi oameni ieşea şi armata a 14-cea; ruşii nici odată n-au avut stimă pentru propriii cetăţeni şi soldaţi: i-au pus acolo şi mureau cosiţi de gloanţe, stăteau rînduri întregi unul peste altul. Mircea Snegur n-a făcut o mobilizare totală, dar ar fi trebuit, deoarece era în pericol independenţa abia obţinută…

Pînă la 16 sau 18 mai se angajau doar voluntari şi aceştia numai prin apeluri ale formaţiunilor politice, ale preşedintelui şi parlamentului. Bineînţeles ofiţerii în rezervă erau mobilizaţi. Ceilalţi erau voluntari înscrişi în trupele de poliţie. În mai, cînd s-a început războiul cel mare, Mircea Snegur a emis un decret prin care a impus o mobilizare parţială. Deci, cei care erau în listele negre, care nu s-au înscris singuri ca voluntari au fost luaţi pe sprînceană în acea mobilizare parţială.

Veneam de pe teritoriul zonei de război unde stăteam cîte două-trei zile în ambuscadă transpirat şi prăfuit; intram înarmat în Chişinău pe cîteva zile să mă spăl şi, rămîneam perplex! – aici la Chişinău nu se simţea că este război. Nu se simţea că la 30 de kilometri mor compatrioţi de-ai noştri, curge sînge. Toate restaurantele deschise, lumea cînta, se veselea, dansa – era o veselie nebună şi laşă în tot Chişinăul.

Pot să vă povestesc un singur caz. Locuiam la Tiraspol şi, bineînţeles, mi-am scos familia şi am adus-o la Chişinău. Fiindcă n-aveam unde trăi mi-au dat două camere la hotelul Chişinău, numerele 225 şi 227, ţin minte şi acum. Deci, cîte două persoane în fiecare cameră. Soţia se temea să doarmă acolo şi locuia cu copiii la fratele ei.

Într-o seară, să fi fost orele 16.00, mă întorceam murdar şi obosit dintr-o misiune. Trebuia să mă spăl, să mă aduc în ordine şi să raportez unde trebuia să raportez. Camerista îmi spune că numerele se află la deratizare pentru că nu ştiu ce gîndaci s-au oploşit pe acolo…

Eram înarmat şi chiar dacă ascundeam arma sub trenci se observa. M-am răstit puţin la ea şi mi-a zis că acuşi îmi găteşte camerele. Cînd m-am întors peste cîteva minute ea chemase poliţia. A venit unul înarmat şi am fost dus la sectorul de poliţie din strada Bulgară. Bineînţeles, comandandul de la poliţie m-a cunoscut şi m-a eliberat, dar… să cheme poliţiştii, să mă deposedeze de armă…?!

Seara vroiam să mă duc să mănînc undeva. Oriunde dădeam să intru – „Mest net” („nu sint locuri libere” – tr. din rusă). M-am dus la un restaurant din strada Negruzzi. Am intrat – nu sînt locuri. Atunci am pătruns aşa obraznic, m-am aşezat pe un scaun şi i-am zis: „Vreau să mănînc, adă-mi ceva de mîncare!”. Şi atunci, ca să pună capac la toate, pe scenă a ieşit o duduie şi a început a cînta „Ah, ataman, ataman…” („ataman” – căpetenie a unei unităţi de cazaci).

Ţi se punea scîrbă pe inimă şi-ţi trecea pofta de a mai lupta, cînd vedeai asemenea lucruri. Asta era tactica ruşilor: să demoralizeze mişcarea de eliberare naţională. Acesta-i un mic exemplu, primul care mi-a trecut prin cap, dar au fost o sumedenie de situaţii mult mai dramatice. Am fost trădaţi cu toţii şi abandonaţi acolo.

Bineînţeles că am fi putut fi împuşcaţi de la spate, dar nu s-a dorit împuşcarea. S-a dorit nimicirea noastră psihologică, morală; s-a dorit ca prin mine şi prin alţi prizonieri de război să se demoralizeze acest avînt spre românism, spre conştiinţă naţională. Ca să înţelegeţi ce vreau să vă spun, cînd m-au dus la Hlinaia, la Hlinaia nu era puşcărie, era un LTP unde tratau beţivii; deci aveau o pază de doi bani, vai şi amar de ea!

M-au dus acolo intenţionat, a fost o provocare, ca cineva să mă poată elibera. Era un test pentru mişcarea de eliberare naţională din Basarabia. Ei vroiau să vadă dacă  a mai rămas cineva la Chişinău care să opună rezistenţă. Din aceste considerente mai permiteau să iasă scrisori de la mine. Evident că, dacă ar fi dorit, mi-ar fi tăiat toate căile de comunicare cu Chişinăul.

S-a văzut deci că n-a mai intervenit nimeni de la Chişinău şi nu puteai aştepta asta de la dl Calmoi, pe care eu îl socot om al Moscovei. Ruşii se temeau că ar putea fi nişte organizaţii mai dure care ar putea face nişte lucruri, care să le strice socotelile regizorilor de la Moscova. Asta a fost situaţia.

– Am întrebat ce ar fi trebuit să întreprindă autorităţile de la Chişinău pentru a valorifica plenar decizia CEDO. Ca să fiu mai concret, ar putea pretinde anumite compensaţii de război văduvele celor 1200 de ostaşi căzuţi la datorie în 1992 sau copiii orfani ai acestora?

– Bineînţeles că pot. Prin judecată. Din cîte ştiu dl Nagacevschi are deja vre-o 30-40 de cereri, care trebuie să treacă toate instanţele de judecată aici în Republica Moldova pînă să ajungă la CEDO. În primul rînd autorităţile din Republica Moldova trebuie să spună deschis ce-a fost în 1992. Parlamentul să-şi spună deschis atitudinea faţă de decizia CEDO şi, în consecinţă, să ceară ajutorul comunităţii internaţionale.

Republica Moldova nu a cerut pînă în prezent, deci mai bine de 13 ani, ajutorul Uniunii Europene şi al ţărilor din Occident. Ei cer numai bani. Pentru ridicarea economiei, şi alte nevoi… În rest, că este un teritoriu ocupat şi avem nevoie de susţinere politică, diplomatică, economică şi chiar militară …nu spune nimeni şi nu cere nimeni nimic. Pentru că nu le dă voie angajamentele.

Oamenii aflaţi la putere la Chişinău sînt şantajabili toţi. Toţi sînt la degetul puterii de la Moscova. Pînă cînd nu se vor schimba ei, nu se va schimba nici atitudinea statului faţă de decizia CEDO, dar şi faţă de alte lucruri. Uitaţi-vă ce s-a întîmplat cu combatanţii! Au făcut tot posibilul şi i-au împărţit în vre-o 12 structuri. Ştiţi dictonul latin: „Desparte şi stăpîneşte!”.

Pe mine mă doare faptul că autorităţile îi umilesc pe aceşti combatanţi care au luptat pentru patrie. Cei care îi umilesc, funcţionari mai mari sau mai mărunţi de pe la ghişee, nu păţesc nimica. Pentru că au voie, li s-a permis să umilească. Majoritatea dintre cei răniţi la război au pensii de 10-20 de lei. Cei mai mulţi sînt şomeri.

Eu sînt senator în Romînia şi la mine vin cu sutele străbătînd distanţe de sute de kilometri. Pe cine pot îi ajut bineînţeles. Cu ce pot. I-am internat în spitale de reabilitare, am mai găsit nişte sponsori. Însă nu poţi rezolva complex această problemă dacă nu pun umărul autorităţile de stat. Statul care are obligaţia să-i ajute pentru că el i-a mobilizat şi doar prin sîngele lor şi-a păstrat oarecum identitatea.

– Cum credeţi, Victor Iuşcenco ar putea aduce o schimbare pozitivă  în politica ucraineană faţă de RM şi, în particular, în problema separatismului trasnistrean ?

– Eu din partea Parlamentului României am participat ca observator la alegerile din Kiev. Am fost de trei ori la aceste alegeri, în toate trei tururi. În turul doi dl Iuşcenco s-a întîlnit cu observatorii şi i-am pus o întrebare în această privinţă.

I-am zis aşa: „După cum cunoaşteţi autorităţile din mai multe state au pus interdicţie unor lideri din Tiraspol de a se deplasa peste hotare. Dacă DVS. veţi veni la putere, veţi respecta acele decizii ale Uniunii Europene, ale SUA?” Şi el m-a bătut pe umăr şi mi-a spus: „Dacă vin la putere, voi respecta tot. Mai mult ca atît, voi permite observatorilor străini, inclusiv din Republica Moldova şi România să monitorizeze hotarul dintre Trasnistria şi Ucraina”.

Sper că Iuşcenco se va ţine de cuvînt, pentru că Iuşcenco este totuşi un democrat, bineînţeles, în înţelesul estic al democraţiei. Ştiţi cum e cu democraţia, trebuie să treacă mai mulţi ani pînă cînd ea intră în sînge, în mentalitatea populaţiei. Nu e atît de uşor. Mai mult decît atît, toate relaţiile pe care le-a avut Victor Iuşcenco pe timpul cînd a fost prim ministru, cît a fost la cîrma Băncii Naţionale a Ucrainei, – el a lucrat cu Occidentul.

Deci Occidentul îl cunoaşte foarte bine şi deaceea a şi investit în această persoană şi nu în cealaltă care a fost favoritul Moscovei. Moscova s-a implicat foarte dur în prosecul electoral din Ucraina; Putin a fost de cîteva ori, a bulversat tot sudul Ucrainei. Dar moscoviţii au pierdut şi Iuşcenco a venit la putere. Problema este alta, faptul că dumnealui este grav bolnav.

L-au otrăvit cu dioxină şi s-a spus deja că acesta este lucrul serviciilor speciale ale Rusiei, realizat prin ofiţeri ai securităţii ucrainene care fac joc dublu. Această dioxină în 90-95 la sută din cazuri provoacă cancer la piele şi cancer la ficat. Peste jumătate de an se va vedea, dar s-ar putea ca dumnealui să nu reziste. Deci nu prea avem motive de entuziasm, pentru că dacă moare, cine ştie cine vine la putere peste jumătate de an.

– Vreau să vă rog să comentaţi 2 declaraţii ale Preşedintelui Voronin: prima, că Partidul Comuniştilor nu are nevoie de Televiziunea Naţională pentru a cîştiga alegerile din 2005, deoarece PCRM are structuri teritoriale puternice, declaraţie a fost făcută pentru canalul ORT Moldova.

– În privinţa declaraţiilor politice ale şefului statului din Republica Moldova nu mă pot pronunţa din simplu motiv că am numai cetăţenia României. Nu am cetăţenia Republicii Moldova şi nu mă amestec în treburile interne ale Republicii Moldova. Eu le-am spus la toţi, inclusiv preşedintelui Voronin că mă voi amesteca numai în chestiunea transnistreană.

În ceea ce priveşte bomondul politic şi declaraţiile lui; că s-au zburlit unul la altul, că s-au atacat, nu mă interesează, e treaba lor. Este dreptul lui, este democraţie şi are dreptul s-o spună. Dacă cuiva nu-i place, n-au decît să aleagă pe alţii. Asta e, jocul democratic se face prin alegeri, nu prin forţă, nu prin scuipat.

Declaraţia a fost făcută, iar cei cărora nu le place, n-au decît să-i dea replica şi să-i argumenteze că nu-i corect. E clar că puterea, inclusiv în Ucraina şi România în mare parte dirijează aceste cîteva canale publice de televiziune şi radio.  

– Mai am o declaraţie care se referă nemijlocit la problema transnistreană. Citez agenţia Interlic: „Ce, noi suntem demni de prietenia Moscovei doar sub ameninţarea a o mie de puşcaşi ruşi? Sau cei o mie de soldaţi îndeplinesc anumite sarcini strategice globale ale Rusiei pe întreaga peninsulă Balcanică?”, a întrebat preşedintele moldovean. El a spus că prezenţa militară rusească pe teritoriul Moldovei este ofensatoare pentru tot poporul republicii, pentru un stat neutru, pentru toţi cei care cred în prietenia şi parteneriatul strategic cu Rusia, în lipsa intermediarilor şi a condiţiilor umilitoare. Vladimir Voronin a menţionat că anume din aceste considerente nu a semnat, un an în urmă, Memorandumul privind reglementarea problemei transnistrene, elaborat de către partea rusă, deoarece documentul prevedea păstrarea prezenţei militare ruse în Moldova încă pentru 20 de ani. „Noi am considerat că Moldova nu poate şi nici nu trebuie să fie complice la tăinuirea cantităţii reale ale armamentului, depozitat pe teritoriul Transnistriei. Acest lucru nu ni-l va ierta nu numai poporul Moldovei, ci şi cel al Rusiei, care piere în prezent în Cecenia de pe urma armamentului, vândut separatiştilor ceceni din depozitele armatei a 14-a”, a menţionat şeful statului. Ce-aţi avea de spus vizavi de aceste afirmaţii ?

– Ce să comentez aici? E o declaraţie foarte bună. Bravo lui şi “Jos Pălăria!”, dacă într-adevăr gîndeşte aşa. Problema este alta, trebuie trecut de la vorbe la fapte. Dacă ai zis «A», trebuie să zici şi mai departe – «B», «C» etc. Una e să faci o declaraţie de presă şi alta e cînd iei o atitudine oficială în Parlament, să spui lucrurilor pe nume public, la un for important.

A spus de cantitate. De ce nu dă cifre? Nu le are? De ce nu spune că în hrubele de la Colbasna sînt cantităţi enorme de arme chimice? Arme chimice de diferite feluri, obuze de tun, bombe de avion. Mai mult ca atît, sînt nişte capacităţi pline cu „zarin” şi „iprit” încă din primul război mondial. Au fost aduse din regiunea Lvov pe timpurile Uniunii Sovietice, anii 60-70, si au fost depozitate acolo.

Acum nici militarii nu mai riscă să intre acolo, în hrubele de la Colbasna, pentru că este periculos: aceste capacităţi au fost mîncate de rugină. Le-au astupat şi stau acolo. E pe teritoriul nostru. Să se spună deschis. Serviciile secrete şi Armata Naţională cunosc aceste lucruri. Să le dea publicităţii. Da, sînt armele Rusiei: ruşii să şi le scoată de aici.

Eu n-am auzit ca Rusia să fi transportat prin garnitură de tren sau pe calea aerului aceste substanţe chimice. Trebuie făcută o monitorizare serioasă la transportul pe calea ferată şi nu ştiu dacă Ucraina ar permite aceasta. Eu mă tem de altceva. Nu cumva aceste substanţe să fie îngropate mai adînc în solul nostru. Ruşii vor pleca odată şi odată de aici, dar ne vor lăsa o astfel de amintire încît sute de ani vor muri oamenii noştri şi nu vor şti de ce.

Aceste substanţe ar putea afecta apele, solurile şi asta ar însemna o catastrofă. Pînă în prezent autorităţile ruse, sub pretextul că nu le dă voie femeile din Transnistria, nu au permis nici unui observator militar să inspecteze aceste depozite. Au chemat cîţiva inspectori cînd încărcau nişte vechituri în tren – şi atît. Ar trebui să inspecteze fiecare ladă din depozite, acolo sînt cantităţi uriaşe.

Cînd aud că mi se spune de 40 de mii de tone, mă calcă pe nervi. 40 de mii e un fleac! Sînt 400 de mii de tone. În 1992, informaţia a fost verificată nu numai de mine dar şi de ofiţeri ai serviciilor secrete, în depozitele armatei a 14 se aflau 252 mii unităţi de arme uşoare; arme uşoare sînt considerate începînd de la pistol şi pînă la mitralieră.

Prin 1999 preşedintele Lucinschi a încheiat un protocol cu Moscova că Federaţia Rusă va evacua 50 de mii de unităţi de arme uşoare. Da unde-s restul? Bine, au spus că au dat separatiştilor 37 de mii. Nu ajung vre-o 160 de mii de tone. Unde-s ele? Unde-s aceste arme, unde au dispărut? Le ţin stocate? Bine. Le-au vîndut? Cui? Bandiţilor, teroriştilor, în Iugoslavia, în alte locuri, unde?

Sînt lucruri simple, cunoscute de serviciile secrete, de Voronin, de toţi conducătorii, de ce nu sînt publicate? Ei zic: «Noi ştim». Bine, ştiţi, dar de ce  vă limitaţi la aceasta? Tare mă tem ca aceste declaraţii să nu miroase a campanie electorală.

Înţeleg că e o prostie să înfrunţi direct Rusia. A mai declarat unul în 1992 război Rusiei şi n-a murit el, nici feciorul lui, dar au murit alţii… Păi sînt organisme abilitate. Eu cîteodată învinuiesc fraţii din România: «Cum aşa în 1992 nu ne-aţi ajutat? n-aţi sărit şi… tot aşa». «Dlor, dar cine a cerut ajutorul nostru?”- mi se răspunde. Pentru că ajutorul cu de-a sila nu merge. Dragostea cu de-a sila nu se face. Trebuie ca cineva să ceară oficial!

Este vre-o cerere a autorităţilor RM faţă de NATO, faţă de UE, faţă de SUA? Nu-i! Numai nişte declaraţi de presă voalate. Este o artă şi aceasta de a vorbi mult, de a face declaraţii pompoase, fără a spune nimic concret. Ştiţi că Petru Lucinschi era maestru în această privinţă; vorbea mult, parcă spunea lucruri adevărate, dar în principiu nu spunea nimic concret. Aşa şi acum, aceasta e o artă în politica actuală a Republicii Moldova.

– Unii analişti politici între care şi Vladimir Socor au remarcat prestaţia bună a preşedintelui Voronin în rezolvarea problemei trasnistrene. Cum se vede de la Bucureşti politica lui Voronin în această  problemă?

– Depinde la care Bucureşti vă referiţi. Există populaţia românească care este loială şi sufletistă faţă de oamenii din Basarabia. Şi este conducerea, structurile de vîrf ale României. De exemplu, PSD-iştilor, aceştor foşti comunişti care au fost pînă ieri la putere, le era în cot de ceea ce se petrecea în Republica Moldova. Cînd făcea cîte o declaraţie mai dură Morei sau Voronin se bosumflau, o făceau pe supăraţii şi Năstase şi Iliescu şi, în consecinţă, se răceau relaţiile.

Bineînţeles că ruşii au implantat foarte mulţi agenţi de influenţă şi în România; din păcate nici acolo nu s-au debarasat încă de toţi. Sper că acum odată cu venirea la putere a dlui Traian Băsescu şi a structurilor prooccidentale şi prodemocratice din România să se schimbe şi atitudinea autorităţilor atît faţă de conducere cît şi faţă de populaţia din RM.

Pentru că, în principiu, pot să vă spun că s-a stopat acordarea cetăţeniei României. Cîte 50 de basarabeni primesc cetăţenie românească pe lună şi asta în situaţia cînd sînt zeci şi sute de mii de cereri; oamenii stau în rînd şi aşteaptă ani întregi. Sînt cîţiva judecători la Ministerul Justiţiei care au primit ordin ca să acorde doar 50 de cetăţenii pe lună. Păi cu aşa «bunăvoinţă» oamenii vor trebui să aştepte încă 20 de ani.

L-am întrebat pe ex-ministru de externe: «Dle Geoană, chiar nu avem nici un interes faţă de Basarabia? Sîntem obligaţi de constituţie să apărăm românii de pretutindeni!» Şi el mi-a răspuns franc: «Dle Ilaşcu, avem alte priorităţi…»

Interviu realizat

la 27 ianuarie 2005

 

de Igor Pînzaru

Anexa 1

Declaraţia deţinutului politic Ilie Ilaşcu despre motivele şi autorul războilui din 1992, declaraţie făcută la 25 aprilie 2000 în discuţia cu doi parlamentari străini care l-au vizitat la închisoarea din Tiraspol.

“1. …În 1992, nu a fost un conflict militar între Transnistria şi Moldova, ci un război adevărat, ce-i drept, nedeclarat, între Rusia şi Moldova. Federaţia Rusă a săvârşit atunci un act de agresiune asupra tânărului stat R. Moldova, planificând la Moscova acest război cu un singur scop: de a menţine aceste teritorii de până la Prut sub influenţa Rusiei, cu instalarea la conducerea Moldovei doar a forţelor promoscovite.

2. Astfel, se urmărea împiedicarea reîntregirii cu Ţara (România), „pericol” care la acea vreme era foarte mare pentru Moscova şi interesele ei.

3. Un alt scop al acelui război a fost lichidarea fizică a tuturor celor cu viziuni unioniste, proromâne. Rusia, prin filiala ei (care aşa a şi rămas), MSN a RM, a „depistat” timp de trei ani (1989-91) cei mai aprigi luptători pentru reîntregirea pământurilor româneşti, iar în 1992 i-a „mobilizat la lupta cu separatiştii” în aşa-zisul „conflict militar transnistrean”.

Timp de jumătate de an, foarte mulţi patrioţi proromâni au fost lichidaţi fizic:

a) împuşcaţi din spate de către serviciile secrete proruse, rămase în continuare încadrate în rândul MSN al RM;

b) organizându-li-se „operaţiuni militare” şi, de fapt, împingându-i în ambuscade din timp organizate de separatişti, conform informaţiilor primite chiar din cele mai înalte structuri de comandă ale R. Moldova;

c) demoralizarea noastră permanentă în acest interval de timp: „că suntem şi vom fi mai slabi ca separatiştii”, „că ducem un război fratricid şi, deci, tot noi nu avem dreptate”, „că nu ne apărăm ţara, ci facem interesele naţionaliştilor proromâni”, „că unica soluţie este „calea paşnică” prin acordarea Transnistriei a unui statut special de autonomie”.

4. Aşa-zisul „caz Ilaşcu” este tot o „unealtă” de umilire a forţelor patriotice naţionale din Basarabia, de „implantare” în conştiinţa lor că suntem slabi, dezbinaţi şi cu idealurile false, „dacă nici pe un deputat nu sunteţi în stare de a-l elibera”. Şi aceste presiuni psihologice se produc zilnic, de vreo 10 ani. „Grupul Ilaşcu” a servit serviciilor secrete ruse ca un test: la ce sunt bune „forţele naţionale patriotice” şi dacă ele, în general, există în Moldova. Cu noi s-au modelat în timp multe situaţii politice.

Suntem ţinuţi ca monedă de schimb, pentru orice eventualitate neprevăzută ce poate apărea, şi ca „unealtă” de presiune asupra conducerii Moldovei, a unui şantaj, ce-i drept, dorit de puterea de la Chişinău, de a mai „ceda ceva pe la tratativele de rezolvare a „conflictului transnistrean”.

Iar aici am ajuns din cauza arestului ce a fost efectuat de către serviciile secrete ruse. Doar, de fapt, am fost îndată încarcerat în comenduirea militară a Armatei a 14-a, celula nr. 4. Comandant era colonelul Mihail Bergman. Prin tortură şi simulări de execuţie se dorea cu orice preţ de a mă da drept „conducătorul unui comandou român trimis de România în Transnistria pentru efectuarea actelor de terorism împotriva populaţiei ruse de aici”.

Astfel se justifica, într-un fel, implicarea Rusiei prin Armata a 14-a în luptele directe cu forţele de ordine ale R. Moldova. Exista o frică a Rusiei atunci că comunitatea internaţională va lua o poziţie dură faţă de ei pentru implicarea directă în lupta armată a Armatei a 14-a.

Eu am fost mobilizat legal la lupta contra unităţilor paramilitare separatiste de către MSN în trupele speciale. Am luptat. Ce şi cum, puteţi afla de la MSN al RM. Am fost trădaţi de către conducerea de atunci a Moldovei (M. Snegur şi Anatol Plugaru) şi daţi pe tipsie ruşilor, pentru a se răfui cu noi şi ca „material” pentru scenariile din timp alcătuite la Moscova.

Am fost trădaţi din considerente politice având, ca membru al FPM, viziuni unioniste clare. Mă socot şi sunt prizonier de război al Federaţiei Ruse, fiindcă rmn ca atare nu există. Este doar Rusia, care susţine şi apără acest regim terorist, cu Smirnov în frunte. Apropo, el este cetăţean al Rusiei şi general al FSB. Totodată, eu sunt şi deţinut politic faţă de regimul promoscovit de la Chişinău, fiindcă am fost trădaţi şi abandonaţi în mâinile ruşilor din considerente politice.

De era altfel, apoi am fi fost schimbaţi atunci, după război, când Snegur a eliberat toţi teroriştii ruşi (kazacii). Doar la 21 iulie 1992, Snegur şi Elţîn s-au înţeles să elibereze toţi „prizonierii” după principiul „toţi la toţi”. Nu s-a făcut cu noi acest lucru, nici nu am fost barem incluşi de către Snegur şi Calmoi pe listele de prizonieri din partea Moldovei. Restul, adică aşa-zisa judecată, a fost un spectacol al absurdului…”

 

 

Comments (1) »