Moonismul ameninţă securitatea Republicii Moldova

Deja de 11 ani biserica autoproclamatului “mesia” coreean Sung Myung Moon face prozeliţi în Republica Moldova. Tineri cu viziuni idealiste sau romantice dar fără discernământ care se încred orbeşte în “Părinţii Adevăraţi” ajung să-i respingă pe cei din a căror dragoste s-au născut alegând să trăiască în “matrix”-ul moonist – o lume bizară a înşelăciunilor şi iluziilor diavoleşti în care guvernează dinastia pretinsului mesia şi în care aceşti tineri amăgiţi sunt foarte mulţumiţi să cerşească, să postească, să iubească şi, în definitiv, să trăiască – “în numele Părinţilor Adevăraţi”.

 

Unii dintre ei, fanatizaţi prin tehnicile de manipulare ale sectarilor moonişti, şi-au încheiat activitatea “istorică” de pregătire a Republicii Moldova şi a omenirii pentru acceptarea lui Moon ca al doilea Iisus Hristos la spitalele de psihiatrie.

 

Ca să vă daţi seama de proporţiile manipulării la care sînt supuşi aceşti tineri vă propunem să citiţi următorul document – textul jurămîntulului candidaţilor la „cununia” moonistă:

 

„Eu înaintez cererea de cununie, pentru a contribui la realizarea erei Testamentului Încheiat şi a construi Împărăţia lui Dumnezeu pe pămînt slujind reverendului Sun Myung Moon şi dnei Hak Ja Han Moon ca unor Părinţi Adevăraţi ai omenirii. Eu accept căsătoria internaţională şi alegerea cuplurilor în baza fotografiilor. Eu promit păstrarea unui devotament veşnic şi absolut soţului, respectarea fidelităţii conjugale şi a unei atitudini sfinte faţă de sexualitate. Eu promit să nu divorţez niciodată. Eu voi lua parte la ceremonia de trei zile doar după ce voi obţine o permisiune specială şi voi îndeplini misiunea încredinţată” (vezi originalul în Anexa 1). Citește restul acestei intrări »

Anunțuri

Leave a comment »

ILIE ILAŞCU despre PROBLEMA CETĂŢENIEI ROMÂNEŞTI,

– Dle senator, unii analişti politici între care şi Vladimir Socor au remarcat prestaţia bună a preşedintelui Voronin în rezolvarea problemei trasnistrene. Cum se vede de la Bucureşti politica lui Voronin în această  problemă? 

  – Depinde la care Bucureşti vă referiţi. Există populaţia românească care este loială şi sufletistă faţă de oamenii din Basarabia. Şi este conducerea, structurile de vîrf ale României. De exemplu, PSD-iştilor, aceştor foşţi comunişti care au fost pînă ieri la putere, le era în cot de ceea ce se petrecea în Republica Moldova. Cînd făcea cîte o declaraţie mai dură Morei sau Voronin se bosumflau, o făceau pe supăraţii şi Năstase şi Iliescu şi, în consecinţă, se răceau relaţiile.

 

Bineînţeles că ruşii au implantat foarte mulţi agenţi de influenţă şi în România; din păcate nici acolo nu s-au debarasat încă de toţi. Sper că acum odată cu venirea la putere a dlui Traian Băsescu şi a structurilor prooccidentale şi prodemocratice din România să se schimbe şi atitudinea autorităţilor atît faţă de conducere cît şi faţă de populaţia din RM. Citește restul acestei intrări »

Leave a comment »

Ilie Ilaşcu: “Iurie Roşca – Simion Rusu – Vadim Şevţov”

 

 

– Dle senator, Republica Moldova are armată naţională, poliţie, securitate, forţe cu destinaţie specială, care luate împreună consumă sume importante din bugetul de stat. Cum credeţi cît de justificate sînt cheltuielile pentru aceste batalioane, dacă ele nu sînt în stare să elibereze cîţiva prizonieri de război deţinuţi de regimul criminal de la Tiraspol? Dvs ca fost ofiţer de securitate credeţi că poate avea succes o posibilă operaţiune de eliberare realizată în zona controlată de separatişti.

– De ce o asemenea operaţiune nu s-a efectuat pînă acum? Ar putea oare o astfel de mişcare să aibă implicaţii negative în procesul de reglementare a diferendului transnistrean ? 

 

 

În primul rînd eu n-am fost ofiţer de Securitate,  n-am fost angajat al Securităţii. Am fost ofiţer al fostei armate sovietice, mi-am făcut serviciul cîndva în trupele speciale ale Armatei Sovietice şi, fiindcă în martie 1992 nu exista Armată Naţională, am fost mobilizat în trupele speciale ale Securităţii.

 

Deci la 4 martie 1992 am fost mobilizat la război împotriva separatismului trasnistrean pentru restabilirea ordinii constituţionale în acel teritoriu. Eu n-am colaborat niciodată cu Securitatea, decît în acea perioadă mică de 3-4 luni cît a fost  război… Am avut nişte misiuni mai specifice pe timp de război. Primeam indicaţii de la minister şi dădeam informaţia de război despre situaţia din stînga Nistrului şi mai făceam şi alte lucruri despre care nu am vorbit şi nu voi vorbi niciodată.

 

În ceea ce priveşte Armata Naţională, poliţia şi trupele cu destinaţie specială… Fiecare stat are astfel de structuri în care investeşte dacă doreşte ca statul să fie apărat. Bugetul pentru aceste structuri în Republica Moldova este foarte mic. Iar Armata, pe lîngă faptul că este mică mai este şi dotată prost. Nu este înţelept să ne plîngem că se cheltuie nişte bani pentru forţele armate.

 

Nu este vorba despre competenţa şi eficienţa Armatei. Nu depinde de Armată, de poliţie şi de trupele speciale sau alte unităţi de executare a ordinelor. Totul depinde de voinţa politică a conducătorilor din Republica Moldova, deci de şeful statului care este şi comandantul suprem al Forţelor Armate şi al Consiliului de Securitate de pe lîngă preşedinţie. Aceştia, împreună cu Parlamentul, bineînţeles, iau decizia de a efectua nişte misiuni de luptă, de a elibera o parte din teritoriul care este ocupat.

 

Problema la care vă referiţi este mai complexă în principiu. Dar, dacă e s-o luăm mai simplist am putea spune că Republica Moldova ar fi obligată să elibereze  cetăţenii prizonieri, mai ales acum după ce Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a emis decizia de eliberare imediată şi necondiţionată a colegilor mei. Problema este alta şi ea nu depinde atît de mult de autorităţile de la Tiraspol. Aceste autorităţi de la Tirapol nu hotărăsc singure din capul lor ce să facă. Igor Smirnov, Şevţov-Antiufeev şi alţii sînt cetăţeni ai Federaţiei Ruse – ofiţeri ai serviciilor secrete ruse care au fost implantaţi pe acest teritoriu pentru a îndeplini ordinele şi misiunile care sînt date de la Moscova.

 

Problema este că dacă cineva ar declanşa o misiune în stînga Nistrului aceasta ar fi considerată ca o operaţiune militară împotriva Rusiei, pentru că acel teritoriu, precum a spus şi CEDO este un teritoriu ocupat. Responsabili de toate atrocităţile, de încălcarea drepturilor omului în raioanele din stînga Nistrului, în Tighina şi cele cîteva sate din partea dreaptă a Nistrului sînt conducătorii Federaţiei Ruse.

 

Noi am spus-o încă în 1992, dar acum acest adevăr a fost confirmat de Curtea Europeană pentru Drepturile Omului – Trasnistria este un teritoriu aflat sub ocupaţie, iar în 1992 a avut loc o agresiune militară a Federaţiei Ruse împotriva tînărului stat Republica Moldova. De aici trebuie să pornim. Contează faptul că Rusia a fost condamnată pentru încălcările pe care le-a făcut fiind găsită vinovată.

 

Bineînţeles că nu trebuie să uităm cine s-a aflat şi se mai află la putere în decursul celor 13 ani de independenţă a Republicii Moldova. În mare parte la putere s-au aflat nişte persoane docile, cu angajamente faţă de vechiul sistem sovietic, vechile structuri kgb-iste sau de partid, care în principiu au stopat toate avînturile patriotice care la acea vreme le aveam în Basarabia. Misiunea lor a fost de a menţine aceste teritorii în sfera de influenţă a Federaţiei Ruse cu orice preţ, repet cu orice preţ şi ştiţi prea bine că s-a plătit şi cu sînge acest preţ în 1992 şi ceva mai tîrziu.

 

Aceasta a fost principala şi unica misiune a lui Mircea Snegur, a lui Lucinschi şi a majorităţii politicienilor actuali. Nu mă pot pronunţa definitiv asupra lui Voronin, ştiu că Moscova l-a abandonat în ultimul timp pe Voronin. Mai mult decît atît, eu sînt un anticomunist ferm, dar… atitudinea lui Voronin faţă de structurile separatiste de la Tiraspol, mai ales în ultimii doi-trei ani a fost foarte dură şi acest lucru n-a fost nici la Snegur, nici la Lucinschi. De aceea eu nu pot să nu susţin unele atitudini de acest fel.

 

De exemplu Voronin a spus un lucru care mi-a plăcut şi anume că  el « nu se aşează la masa de tratative cu bandiţii şi cu teroriştii ». Aşa a trebuit să fie încă în 1992. În principiu marea greşeală, ca să nu zicem trădarea de a se fi aşezat la masa tratativelor a comis-o, ştim noi cine. Mă refer la acei care au băut şampanie la Moscova cu bandiţii, acceptînd ca parte beligerantă în tratative un stat agresor şi o structură nerecunoscută de nimeni.

 

Toate problemele care există trebuie rezolvate între două părţi: între agresor şi cel învins. Învinşi am fost noi.  Deci trebuie să discute problema Rusia şi Republica Moldova, bineînţeles, cu participarea mediatorilor şi observatorilor din OSCE, SUA, România, Ucraina, de ce nu ? Dar nici de cum nu poate să fie prezentă la tratative o administraţie impusă cu baionetele ruseşti cum este regimul lui Smirnov şi Federaţia Rusiei. Au două voturi deja, cînd ar trebui să aibă un singur vot.       

 

 

Dle Ilascu, scriitorul român Theodor Codreanu scrie în cartea sa „Basarabia sau drama sfâşierii” că în 1995 aţi avut un plan de evadare, care a fost „dejucat”. Singurul din afară care cunoştea planul era Iurie Roşca. Am înţeles din această carte că aveţi motive serioase să-l suspectaţi de trădare anume pe Iurie Roşca. E adevărat acest lucru? Ce motive ar fi avut liderul PPCD ca să împiedice evadarea dvs. dintr-o puşcărie controlată de criminali?

 

Din păcate n-am citit cartea domnului Theodor Codreanu. Eu foarte rar mă pronunţam vizavi de astfel de lucruri. De cîteva ori am spus totuşi cîte ceva… Eu am avut mai multe planuri de evadare şi în 1994, şi în 95, şi în 96 – pînă chiar în ultima zi de ieşire de acolo. Dar aceste planuri nu erau duse pînă la capăt în sensul organizării: unele erau pregătite cam 50 la sută din pregătire, altele mai puţin. Cel mai real plan a fost cel din februarie 1996.

 

La 23 februarie 1996 am planificat o evadare, care am realizat-o în proporţie de 95 la sută. Da, într-adevăr despre această evadare ştia doar Iurie Roşca. Eu am pregătit singur planul acesteia în care erau implicate parţial diferite persoane care cunoşteau doar mici segmente din planul complet. Deci nu ştia nimeni.

 

Vremea a cunoscut-o doar Iurie Roşca, pentru că eu am cerut de la el un singur lucru: să-mi trimită o maşină la 200 de metri de puşcărie, care să mă aştepte şi să mă transporte pînă la Nistru – acei 12 kilometri care sînt de la Hlinaia pînă la Nistru. De acolo urma să mă preia o barcă pneumatică şi atît, – maşina pleca mai departe fără mine. Intenţia o aveam înainte de Anul Nou, în 1995.

 

La o întîlnire cu soţia înainte de Crăciun nu m-au dus la vorbitor dar m-au dus în biroul şefului închisorii de acolo, dl Constantin Cerebadjin, care avea un fel de loialitate faţă de mine în sensul că se purta mai omeneşte, chiar dacă era impus să-şi facă meseria aşa cum trebuie. I-am strecurat soţiei mele acest plan şi soţia i l-a înmînat personal lui Roşca. Aveam o cale de legătură în care se spunea doar „nu” şi „da”.

 

Dacă era de acord sau nu trebuia să-mi comunice prin dna Luminiţa Dumbrăveanu de la postul de radio naţional, care avea emisiunea „Focul din vatră”. Dacă răspunsul era „nu” trebuiea să pună pe post doar o strofă din cîntecul „Vă iubesc popor român” din cîntecul scris de  Grigore Vieru. Dacă era „da” melodia trebuia să răsune integral.

 

Mi-a sunat 3 zile la rînd această melodie integral, ceea ce însemna că Iurie Roşca a acceptat acest lucru. Soţia şi alţii nu au ştiut de plan pentru că scrisoarea a fost scrisă codat şi ea trebuia să fie deschisă doar de Roşca. Asta din simplul motiv că soţia era împotriva evadării mele, pentru că se temea că pot fi executat. Ea ştia doar că Roşca trebuie să răspundă „da” sau „nu”, dar ce însemna aceasta erau problemele noastre.

 

În seara zilei respective, la orele 23.00 cînd trebuia să se întîmple ce trebuia să se întîmple (eu trec peste nişte lucruri pe care nu le pot spune nici acum) cu 5 minute înainte de evadare s-a deschis uşa şi au intrat trupele speciale în frunte cu Şevţov. Am fost pus la pămînt, legat. Aveam nişte lucruri mai puţin obişnuite în celulă… bineînţeles că au găsit toate aceste lucruri şi… după aceea am fost ţinut aproape o lună închis în carceră.

 

Prin soţie, căreea i-au permis să mă vadă peste vre-o 3 luni i-am zis să-l întrebe pe Roşca dacă a trimis ceea ce trebuia să trimită. Îmi făceam griji pentru viaţa şoferului maşinii care trebuia să mă aştepte la 200 de metri: dacă el ar fi venit putea fi prins. Roşca însă nici de gînd n-a avut să trimită acel şofer, dar la radio a transmis melodia integral şi chiar şi soţiei i-a spus: „Da, eu sînt de acord cu ce scrie Ilie”.

 

Deci odată ce i-a spus şi soţiei şi la radio a fost transmis acestea, eu am intrat în etapa de pregătire, mi-am riscat viaţa, puteam să ies afară şi să fiu împuşcat acolo nedovedind să fug mai departe de acele locuri. Eu cred, din informaţia pe care o deţin, că această scurgere de informaţie s-a produs pe filiera Iurie Roşca – Simion Rusu – Vadim Şevţov. Deci colaborarea a existat şi cred că există şi în prezent pentru a-i ţine sub control pe aşa-zişii „naţionalişti”, „terorişti” etc.

 

Eu ştiam de această legătură a dlui Roşca încă mai înainte, dar …mă rog…sînt deja nişte lucruri răsuflate şi nu vreau să deschid iarăşi nişte paranteze, m-am săturat de bîrfelile acestea. Este Dumnezeu, îi va pedepsi pe toţi Dumnezeu la vremea care trebuie.

 

    Dvs aţi cîştigat la CEDO procesul împotriva Federaţiei Ruse şi Republicii Moldova. Nu ştim dacă are vre-o legătură cu victoria Dvs sau nu, dar de la o vreme Ministerul nostru de Externe a început să fie mai curajos în relaţiile cu FR, cel puţin în declaraţii. Pînă la victoria lui Ilaşcu la CEDO nu-mi amintesc ca ministerul nostru să fi cerut cu fermitate ca Rusia sa-şi scoată armata din ţara noastră. Cum credeţi de ce sînt motivate declaraţiile antiruse ale lui Stratan, e un spectacol electoral de demnitate sau e vorba totuşi de o schimbare a politicii faţă de Federaţia Rusă ?

 

    Încep de la sfîrşit. Cred că totuşi este o schimbare de politică, pentru că la astfel de nivel minciuna se detectează repede. Nu poţi ascunde anumite lucruri de observatori sau de serviciile secrete. CEDO a dat în mai această sentinţă care a fost publicată şi mediatizată abia la 8 iulie. Ruşii o cunoşteau deja pentru că reprezentantul lor a fost prezent şi a votat împotrivă.

 

Rusia într-o scrisoare confidenţială adresată CEDO a învinuit curtea de faptul că aceasta ar fi strîns probe pe cale ilegală, adică ascunsă, prin serviciile speciale ale unor ţări. Asta în afară de declaraţiile dure şi pompoase pe care le-a mai făcut prin presă. Eu, în vara lui  2001 cînd am ieşit de la Tiraspol i-am propus dlui Voronin să mă ajute să strîng materiale şi probe pentru CEDO, pentru a demonstra agresiunea Federaţiei Ruse asupra RM.

 

Eu ştiam că aceste probe există la Securitate, pentru că o parte din ele le-am adus chiar eu. Îmi trebuiau stenogramele făcute la interogarea ofiţerilor de rang înalt căzuţi în prizonieratul nostru, ofiţeri ai serviciilor secrete şi ai armatei… Îmi trebuiau fotografii, imprimări video, numerele tancurilor, ale unităţilor de armament, documente că au ieşit din baza militară a Armatei a 14-cea, deci un întreg arsenal.

Dl Voronin prin gura ministrului de justiţie de atunci, Morei dacă nu greşesc, mi-a spus că nu pot coopera cu mine în acest sens, nu-mi poate da informaţiile şi probele necesare, pentru că ar supăra Rusia, care ne livrează gaze şi aşa mai departe. Dar, trebuie să vă spun că, în ciuda acestui refuz Curtea Europeană a avut toate aceste materiale (n-o să vă divulg cum s-a făcut rost de acestea).

 

A avut toate probele unde era scris negru pe alb că am fost arestat în Armata a 14-cea, că Armata a 14-cea a participat la această agresiune, fapt probat cu imprimări video, şi alte documente relevante. Autorităţile actuale ale Republicii Moldova cunosc acest lucru, toţi ştiau dar nu spuneau pe faţă, prostind populaţia şi opinia publică mondială.

 

După ce Putin i-a abandonat pe comuniştii moldoveni în frunte cu Voronin ei s-au simţit înlăturaţi şi atunci – pentru a se menţine la putere – s-au întors dacă nu cu faţa, atunci cel puţin în profil spre Occident. Bineînţeles că nu pot face acest lucru direct. Aşa cum proceda Lucaşenco şantajîndu-i pe ruşi  că, dacă nu se face Uniunea Rusia-Bielarusi, el a doua zi intră în NATO.

 

Puterea din RM nu-şi poate permite asemenea declaraţii de şantaj. M-au ajutat unele persoane din conducerea Republicii Moldovasă la finisarea acestui dosar. M-au ajutat tehnic, bineînţeles, pentru că această decizie, această victorie îmi trebuia nu numai mie, ea era necesară politicii de mai departe a Republicii Moldova.

 

Eu am mai declarat că îl susţin întru totul pe dl Stratan. Dumnealui are perfectă dreptate, chiar dacă unele din declaraţiile sale împotriva Federaţiei Ruse sînt foarte dure. Unii diplomaţi o spun mai moale, mai rotunjesc colţurile. Stratan o spune direct şi cred că n-o spune din capul lui, pentru că miniştrii nu emit declaraţii din capul lor, ei declară ceva pentru că aşa este politica actuală a conducerii.

 

Să-i ajute Dumnezeu  în acest sens, iar eu voi face tot posibilul să-i ajut cu ce pot. Mie îmi este indiferent că la putere acum se află aşa-zişii comunişti. Nimeni nu mai poate spune că actuali comuniştii sînt ca şi cei de cîndva. Odată ce-i vezi de două ori pe an la Biserică cu lumînări şi făcîndu-şi cruce, doctrina comunistă cade cu totul. Dacă te gîndeşti că au conturi în băncile elveţiene, austriece, au alte proprietăţi private, nu mai poţi spune că sînt comunişti adevăraţi, le-a rămas doar denumirea.

 

Pentru comparaţie, ştiţi că este un ziar în mare parte, zic eu, democratic – Komsomoliskaia Pravda, care nu are nimic cu politica ziarului de cîndva… Deci, aşi vrea totuşi să cred că guvernanţii de azi sînt cinstiţi şi vor într-adevăr să rezolve unele probleme. 

 

E altceva că demnitarii care sînt la putere azi la Chişinău sînt impuşi de situaţie, de circumstanţele din interiorul ţării, dar şi de anumite presiuni ale organismelor internaţionale. Pentru că în Occident, dacă cineva îţi dă un ban, nu ţi-i dă de ochi frumoşi, el pune nişte condiţii, trebuie numaidecît să faci ceva. Moldova este oarecum izolată pentru că şi-a deteriorat relaţiile în ultimii 2-3 ani atît cu România, cît şi cu Ucraina.

 

 

 

Cineva s-a stăruit să strice aceste relaţii…Vedeţi că nu poate o ţară care nu are nici materie primă nici altceva să supravieţuiască fără donaţii şi investiţii din Occident. Republica Moldova este acum la răscruce, a venit vremea să se determine odată şi pentru totdeauna, unde pleacă ? Să rămînă pe loc nu poate, nu supravieţuieşte. Acest stat nu poate supravieţui. În 5-6 ani va mînca tot ce are şi nu-i mai rămîne nimic.

 

Deci, autorităţile sau conducerea RM trebuie să spună clar, sau cu Estul, ceea ce nu prea se simte, sau cu Vestul – în Europa, pentru că vrem sau nu vrem aşa sînt situaţiile acum. Poate nici Voronin nu doreşte cu Occidentul, dar fiind abandonat de ruşi el a făcut altă alegere. Pentru că este mai bine să fii la o masă cu preşedintele Franţei, cu cancelarul Germaniei, cu englezii decît să fii la o masă cu Turcmenbaşi şi alţii.  

 

 

Interviu realizat de Igor Pînzaru

(Va urma)

 

 

Nota 1 (preluat din enciclopedia liberă WIKIPEDIA)

 

Vladimir Antiufeev

 

Ministrul securităţii de stat al Republicii Moldoveneşti Nistrene, general-locotenent Vladimir Antiufeev. Vladimir Iurievici Antiufeev (în rusă Владимир Юрьевич Антюфеев), cunoscut şi ca Vladimir Gheorghievici Alexandrov sau Vadim Gheorghievici Şevţov (în rusă Вадим Шевцов) (n. 19 februarie 1951, oraşul Novosibirsk, Rusia) este un general rus din Transnistria, care îndeplineşte funcţia de ministru al securităţii de stat al autoproclamatei Republici Moldoveneşti Nistrene (din anul 1991).

 

El este cetăţean al Transnistriei de origine rusă. [1] Ministerul Securităţii de Stat din Transnistria (MGB, prescurtare pentru Ministerstvo Gosudrstvennoi Bezopasnosti) are ca atribuţii activitatea de informaţii şi contrainformaţii.

 

1 Biografie

2 Ministru al securităţii de stat în Transnistria

3 Opinii cu privire la statutul Transnistriei

4 Vezi şi

5 Note

6 Legături externe

 

1Biografie

Vladimir Antiufeev s-a născut la data de 19 februarie 1951, în oraşul Novosibirsk din Siberia (Federaţia Rusă), în familia unui muncitor şi a unei maşiniste de etnie rusă. În anul 1956, familia lui s-a mutat în oraşul Magadan.

 

Antiufeev s-a înscris la Institutul de Aviaţie Civilă din Riga, însă a abandonat studiile în anul II. Şi-a satisfăcut stagiul militar obligatoriu într-o unitate militară sovietică din Estonia. În anul 1974 a absolvit cursurile Şcolii Superioare de Miliţie din oraşul Minsk. Revenit apoi la Riga, el s-a căsătorit şi s-a angajat în cadrul Miliţiei locale. După zece ani, avea gradul de căpitan şi fusese numit în funcţia de şef al secţiei urmărire penală în cadrul Miliţiei din oraşul Riga.

 

Înainte de căderea Uniunii Sovietice, el avea gradul de maior al Detaşamentului pentru acţiuni speciale (OMON) al Miliţiei din oraşul Riga şi îndeplinea funcţia de locţiitor al şefului Direcţiei de urmărire penală a Miliţiei din capitala letonă. El a participat la o tentativă de lovitură de stat împotriva noilor autorităţi ale Letoniei democratice, care s-a soldat cu mulţi morţi, iar în urma eşuării acesteia a fugit la Moscova la 23 august 1991. Antiufeev a fost dat în urmărire generală de către autorităţile letone pentru „crime împotriva statului”, fiind acuzat că a participat la o tentativă de lovitură de stat împotriva noilor autorităţi letone. [2]

 

 

2 Antiufeev – Ministru al securităţii de stat în Transnistria

După propriile spuse ale lui Antiufeev, el a fost trimis în septembrie 1991 pentru a organiza forţele de securitate ale regiunii separatiste, în baza recomandării colonelului Viktor Alksnis (actualmente deputat în Duma de stat a Rusiei). I s-a oferit posibilitatea să aleagă una din trei republici separatiste: Abhazia, Osetia de Nord şi Transnistria. [3]

 

M-am zbuciumat prin ţară, iar în septembrie, în baza recomandărilor lui Alksnis am ajuns la Tiraspol. Am fost unul din cei şase primi colaboratori ai Direcţiei Afacerilor Interne a R.M.N. În urma dispoziţiilor Preşedintelui, am purces la crearea organelor de securitate ale R.M.N., iar apoi şi a ministerului securităţii statului. Noi prezentăm o problemă reală pentru Moldova. Scopul vieţii mele este de a păstra acest pământ pentru Rusia. Cadrele calificate pe atunci ne erau foarte necesare. Locţiitorii mei era profesionişti în contrainformaţii. Primul meu locţiitor – O. Gudîmo – a venit aici în august 1992 pentru câteva luni şi a rămas aici să muncească şi să trăiască” [4].

 

Sosit la Tiraspol şi primind gradul militar de general-maior, el a fost primit cu ospitalitate de un alt originar din Siberia – Igor Smirnov, preşedinte al autoproclamatei republici separatiste. Antiufeev a început să folosească pseudonimul de Vadim Şevţov, deoarece era dat în urmărire de către justiţia letonă. El a preluat funcţia de şef al KGB-ului transnistrean, având iniţial la dispoziţie – potrivit propriilor afirmaţii – doar un drapel şi două pistoale Makarov [2]. Abia în anul 1997, generalul Aleksandr Lebed, pe atunci comandantul Armatei a 14-a ruse, a comis o „mârşăvie” (în opinia lui Antiufeev), deconspirându-i numele adevărat [2].

 

Antiufeev a declarat că scopul vieţii sale este „de a păstra acest teritoriu [n.n. Transnistria] pentru Rusia” [5]. El a organizat transferul de personal de informaţii şi a obiectelor de inventar sub jurisdicţia regimului separatist de la Tiraspol, coordonând formarea serviciului de informaţii al Transnistriei. Organele de informaţii conduse de el au avut un rol foarte important în timpul Conflictului din Transnistria din anul 1992, reuşind capturarea grupului condus de Ilie Ilaşcu.

 

În septembrie 1992, Antiufeev a fost numit în funcţia de ministru al securităţii naţionale al auto-proclamatei Republici Moldoveneşti Nistrene. Organele de securitate au fost create prin angajarea trupelor de grăniceri şi a regimentului de cazaci grăniceri de pe ţărmul Mării Negre (în martie 1993). Fiind el însuşi urmaş al cazacilor din Kuban, pentru merite deosebite în organizarea militarilor cazaci, lui Antiufeev i-a fost acordat gradul căzăcesc de general şi cea mai înaltă distincţie căzăcească Crucea „Pentru credinţă”.

 

În conformitate cu afirmaţiile lui Mihail Bergman, ofiţer din comandamentul Armatei a 14-a din Tiraspol, „în mâinile lui Antiufeev este concentrată toată puterea reală din Transnistria. (…) Din câte se pare, este conducătorul real al R.M.N. El este cel care îi poate da ordine oricui, chiar şi ministrului apărării transnistrene general-locotenentului S.G. Hajeev, iar rolul lui Igor Smirnov este de a semna documentele puse pe masa lui” [6]. Acest lucru reiese şi din analiza şedinţei Consiliului de Apărare a Republicii Moldoveneşti Nistrene din 27 februarie 2003, ca urmare a declarării de către autorităţile de la Chişinău a intenţiei ferme de a reintegra cele două maluri ale Nistrului. Conform celor stabilite la acea şedinţă, întreaga coordonare a acţiunilor politico-militare de apărare s-a concentrat, nu în mâinile lui Smirnov şi nici în cele ale ministrului de interne sau al apărării, ci în ale lui Antiufeev.

 

În anul 2003, generalul Vladimir Antiufeev şi-a susţinut teza de doctor în ştiinţe politice cu titlul: „Geo-strategia Rusiei pe direcţia sud-vestică în condiţiile actuale„, în care analiza politica geo-strategică a Rusiei în teritoriul Republicii Moldova. Conform aspectelor cercetate, reiese faptul că Moscova, cu toate presiunile Occidentului, nu a cedat deocamdată poziţiile sale strategice în regiunea transnistreană, deşi politica Rusiei pentru promovarea intereselor sale istorice în această regiune nu a fost întotdeauna efectivă. Rusia nu şi-a retras până în prezent contingentul militar din Transnistria, întrucât această acţiune contravenea intereselor ruseşti [8]. În anul 2004, el a devenit profesor invitat la Academia de Ştiinţe Militare a Federaţiei Ruse.

 

La alegerile parlamentare pentru Duma de stat a Rusiei din anul 2004, Vladimir Antiufeev s-a aflat pe poziţia 4 pe listele electorale ale Partidului Liberal-Democrat condus de Vladimir Jirinovski [9].

 

Procurorul General al Republicii Moldova i-a deschis în anul 2004 un dosar penal pentru punerea în libertatea a unui subaltern de-al său acuzat de mai multe asasinate şi acţiuni subversive împotriva statului Republica Moldova [2]. Tot în acelaşi an, Uniunea Europeană l-a inclus pe o listă a transnistrenilor cărora li s-a interzis călătoria în spaţiul UE, fiind considerat răspunzător de împiedicarea progresului în vederea unei soluţionări politice a conflictului transnistrean din Republica Moldova [1]. Pe baza reexaminării Poziţiei comune 2004/179/PESC, la data de 25 februarie 2008, Consiliul Uniunii Europene a considerat că este oportun ca numele său să rămână în continuare pe lista persoanelor indezirabile în ţările UE [10].

 

Cu toate acestea, Antiufeev dispune de un atu important (dosarele colaboratorilor fostului KGB au fost transportate înainte de căderea Uniunii Sovietice la Tiraspol) care îi permite să exercite o influenţă puternică asupra unei bune părţi a clasei politice de la Chişinău. [1]

 

În ianuarie 2007, el a fost reconfirmat în funcţia de ministru al securităţii naţionale. El deţine gradul de general-locotenent al Transnistriei, precum şi gradul căzăcesc de general. A primit mai multe decoraţii cum ar fi: cea mai înaltă distincţie căzăcească – Crucea „Pentru credinţă”, Medalia „Pentru serviciu ireproşabil” clasa a III-a, Ordinul „Pentru serviciu credincios în forţele armate ale RMN” clasa a III-a, Ordinul „Pentru merit” al Republicii Moldovenşti Nistrene şi altele.

 

Vladimir Antiufeev este căsătorit cu Galina Antiufeeva, deputat în Sovietul Suprem al Transnistriei şi preşedinte al Comisiei legislative.

Leave a comment »

Catharsis între chitară şi vers

1998. Chişinău, Palatul Naţional. Sala aşteaptă cu înfrigurare evoluţia formaţiei rock „Phoenix” din România. Prezentatorul anunţă intrarea în scenă a trupei  “Catharsis”, despre care cei mai mulţi din cei prezenţi nu ştiu aproape nimic. Şi iată-i pe cei de la “Catharsis” desculţi, încinşi cu brîuri roşii şi purtînd căciuli ţurcăneşti, pe care le trîntesc voiniceşte de pămînt: “dacă e să ne distrăm, apoi să ne distrăm”…

 

Au trecut zece ani de atunci. Zece ani în care interpreţii Ion Raţă şi Mihai Budurin au înregistrat patru albume: „Ce timp frumos”, „Anul 2000″, „Vino în al nouălea cer” şi “De zece ani spre Catharsis”, reuşind să concerteze în cam toate localităţile din Moldova, dar şi în România, Rusia, Germania, SUA, Kazahstan, Azerbaidjan. Au filmat între timp şi două videoclipuri, “Vino” cu Igor Cobîleanschi pe versurile Violetei Grigore şi “Urare” cu Vlad Druc pe textul lui Gheorghe Vodă. Şi-au făcut un  site – www.catharsis.md.

 

Mulţi i-au îndrăgit pentru vocile lor haiduceşti, pentru curajul bărbătesc de a cînta despre lucruri serioase, dar şi pentru îndrăzneala de a rămîne romantici şi spirituali într-o lume adormită în care îşi fac loc cu coatele oameni “grei de trup şi grei de minte” care “calcă în picioare tot ce la cade înainte”. Ca nişte rinoceri (“Rinocerii”, pe versuri de Valeriu Babanschi). De altfel, anume seriozitatea în alegerea textelor îi face deosebiţi de ceilalţi în peisajul musical de la noi şi, dacă ar fi să încerc a explica în cîteva cuvinte succesul lor, aş remarca în primul rind talentul de a îmbrăca în melodii frumoase versurile unor autori consacraţi ca Mihai Eminescu, Dumitru Matcovschi, Adrian Păunescu, Tudor Arghezi, dar şi Valeriu Babanschi, Andrei Vartic ş. a. Chiar şi denumirea formaţiei – “Catharsis”, ceeea ce s-ar traduce din greceşte ca “purificare a spiritului prin artă” – ne dă o idée destul de clară despre ceea ce este şi tinde a fi această trupă.

 

Amatorii de muzică de la noi îi cunosc graţie unor melodii devenite şlagăre:  “Mi-e dor”, “Toamnele”, “Vino”, “Bucuraţi-vă” sau “Urare”. Cred însă că, pentru “Catharsis”, sînt mai reprezentative “Rinocerii”, “Mama”, “Adio”, “Două inimi”, “Dreptul la iubire”, “Iertările” şi desigur “Glosa în metru eminescian”. Asta dacă e să pornim de la ideia că “sufletul cere mai întîi credinţă şi pe urmă cere pîine” cum zice poetul Dumitru Matcovschi în Glosa cîntată de cei doi. Şi dacă am ajuns la capitolul “pîine”, ar trebui să menţionăm şi cîteva piese mai uşurele, scrise parcă pentru adolescenţi şi care nu sînt reprezentative pentru cumsecădenia dar şi pentru ataşamentul celor de la Catharsis faţă de valorile noastre seculare: credinţa, familia, neamul.

 

I-am întîlnit în cafeneaua franţuzească “Delice d’ange”, unde preţ de cîteva ore am avut plăcerea de a discuta despre muzică, despre prietenii lor, despre showbiz şi… despre rolul artistului într-o societate aflată sub tăvălugul globalizării.

 

– Băieţi, colegii de redacţie au remarcat faptul că formaţia Catharsis pune pe muzică texte serioase ale unor autori de valoare. De ce atîta atenţie pentru mesaje?

Ion: Chiar denumirea formaţiei – Catharsis – ne obligă la o atitudine serioasă faţă de ţinuta textelor, faţă de ideile şi valorile pe care le promovăm prin muzica noastră, dar şi faţă de stările de spirit pe care le creăm ascultătorilor. Noi am trecut prin şcoala Institutului de Artă şi prin cea a folkiştilor. Genul de muzică folk în care am început cariera noastră presupune texte serioase, texte cu mesaj. Venind din folk, am început să alegem texte de poeţi clasici, încercînd să ne oprim asupra unor texte cu o valoare artistică şi filozofică reală. Bine, există cîntece de distracţie cu texte mai uşurele. Avem şi din astea. Dar greul nostru e în textele cu mesaje de problematică socială.

 

 

Mihai: La Asociaţia Folkiştilor am primit o lecţie foarte bună. În plus, aş remarca că noi am făcut facultate teatrală, nu de instrumentişti. La facultate se lucra mult cu textul, fie proză, fie vers. De acolo vine preocuparea noastră specială pentru texte, dar şi pentru muzică.

 

– Sînteţi de 10 ani pe piaţa noastră muzicală. Veniţi de la ţară, unde se trăieşte cum se trăieşte. Spuneţi-mi cît de simplu e să te promovezi aici la Chişinău cu mijloace băneşti mai modeste?

Mihai: Pentru noi, cînd am apărut cu 20 de ani în urmă, căci duetul nostru e din 1990, a fost mai lesne. Făceam muzică folk, aveam nevoie doar de două chitări, de inspiraţie şi avînt. Acum e mai greu să începi. Noi am avut noroc şi de producător, şi de investiţii, fără de care nu se putea. În 1997, cînd au mai venit doi instrumentişti, am beneficiat de sprijinul unui coleg de facultate, Daniel Atanasov care mai făcea şi nişte afaceri. Am lucrat împreună timp de 3 ani şi cred că a fost o perioadă foarte fructuoasă.

 

– Unde lucraţi, unde înregistraţi?

Mihai: La moment nu avem un studio. Sperăm să-l avem într-un sfîrşit. Este un vis al nostru. Acum înregistrăm în studioul lui Sergiu Musteaţă, colegul nostru de cîndva. Are un studio bun, de performanţă. Dar lucrăm şi cu alţi aranjori – Sandu Gorgos, Alexei Nacai.

 

– Dacă ar fi să compar cîntecele voastre cu nişte copii, aş menţiona grija părintească pe care le-o arătaţi unor copii înfiaţi …

Ion: Aşa este. Avem o tradiţie – de a reface în fiecare album  o piesă valoroasă mai veche, căreia încercăm să-i dăm o nouă haină, o nouă suflare. Aşa a fost cu piesa “Bucuraţi-vă prieteni”, cu care am participat la festivalul în memoria lui Ion şi Doina Aldea Teodorovici. Ni s-a pus condiţia să facem piesa aşa cum o simţim noi, lucru pe care l-am şi făcut. La început piesa a fost primită cu rezerve de unii, e un lucru de înţeles, avînd în vedere că e o piesă sacră, de care e foarte greu să te atingi, e o piesă celebră, frumoasă. Ne-a fost mai complicat, dar am refăcut-o, totuşi, noi fiind mai tineri şi, poate, mai îndrăzneţi. Acum sînt mai multe voci care zic că am făcut un lucru bun.

 

A urmat piesa “Urare de viaţă lungă” a formaţiei Plai, apoi “Toamnele la Moldova”, deşi eu i-aş zice “Toamnele în Moldova”. Pentru cei care nu ştiu, piesa aparţine lui Anatol Bivol, cel care cînta pe timpuri în formaţia Noroc. Ultima piesă renovată este binecunoscuta “Mi-e dor”, text Dumitru Matcovschi, muzică Petre Teodorovici.

 

– În ce măsură vă ajută familia în ceea ce faceţi?

Ion: Am mai spus-o şi repet, familia pentru mine înseamnă foarte mult. Nimeni nu a inventat o modalitate mai reuşită de a menţine echilibrul sufletesc…

 

 

Mihai: …şi este şi o sursă de inspiraţie. Atmosfera din familie chiar te impinge să faci nişte cîntece pe o anumită tematică. Mie îmi place să mă întorc acasă. Este oaza unde mă simt bine şi unde-mi încarc bateriile.

 

– Realizări, planuri pe viitor?

Mihai: Noi sîntem bucuroşi că am putut să realizăm în toamna anului trecut două spectacole jubiliare la Palatul Naţional cu sălile pline. A fost o încercare grea pentru noi, pentru că am avut „de cărat” vreo trei spectacole, dar am trecut cu bine. Au fost două spectacole bune, regizate de o echipă profesionistă în frunte cu Lidia Panfil. Am avut şi un bloc acustic în scenă cu intrumentişti buni, unul ca unul. La realizări aş menţiona şi ultimul disc “De 10 ani spre Catharsis”, un bilanţ a ce am făcut nou. Două cd-uri, albumul patru şi un disc cu o colecţie a celor mai bune cîntece.

 

Ion: Aş menţiona la realizări şi faptul că am mai reuşit să filmăm la nivel profesionist două concerte, cel de promovare din 2000, un spectacol foarte bine regizat, de altfel, şi concertul nostru la aniversarea de 10 ani. În curînd vor apărea şi în vînzare.

 

– Întîmplări curioase pe la concerte?

 

Ion: Eram în SUA la festivalul-carnaval „Virginia Beach World 2000”. Evoluam pe litoralul Oceanului Atlantic, unde era lume de pe diferite continente: şi din Australia, şi din Africa, şi din alte părţi. La cele două concerte susţinute ne-a fost dat să vedem americani, îmbrăcaţi în slipi şi bikini, avîntîndu-se în horă alături de românii din diasporă. A fost spectaculos (surîde).

 

– Mult succes în viitor!

Leave a comment »

ILIE ILAŞCU despre CREDIBILITATEA POLITICII lui VORONIN, despre „BUDULAI” şi despre ARMELE CHIMICE de la COBASNA

Continuăm publicarea interviului cu senatorul român Ilie Ilaşcu. (Vezi începutul  Ilie Ilaşcu: „Iurie Roşca – Simion Rusu – Vadim Şevţov”.) În materialul de mai jos dl Ilaşcu vorbeşte despre prestaţia parlamentului de la Chişinău, despre tactica de demoralizare a Mişcării de Eliberare Naţională realizată de la 1992 încoace, despre laşitatea autorităţilor de la Chişinău şi despre „bunăvoinţa” factorilor de decizie de la Bucureşti în problema acordării cetăţeniei române.

– În mîinile unor politicieni şi diplomaţi serioşi victoria DVS la CEDO ar fi putut deveni un instrument puternic de apărare a intereselor naţionale, care trebuia să deplaseze pe un alt teren problema separatismului. Cum credeţi, ce ar fi trebuit să întreprindă autorităţile de la Chişinău pentru a valorifica decizia CEDO?

– Ministerul de externe din Republica Moldova parcă mai face cîte ceva. Dar, Parlamentul în genere n-a luat nici o atitudine. Nu poţi cere lucruri serioase de la un organism inert cum este Parlamentul RM, „populat” în mare măsură de nişte persoane cu mentalitate veche, conservatoare. Aceşti oameni trebuiesc schimbaţi ca să lase locul unor tineri cu viziuni prooccidentale, mai ales pentru că foarte mulţi din Parlament au angajamente mai vechi faţă de unele structuri.

Ruşii cînd „au plecat” (zic asta în ghilimele, pentru că de fapt încă n-au plecat) şi-au implantat în toate structurile oamenii săi: şi în Parlament, şi în Guvern, şi în alte organisme. Mai mult decît atît, au crescut sau au plasat o bună parte din liderii unor partide aşa-zise democratice. Erau oameni cu angajamente mai vechi. Pot spune despre un singur personaj pe care n-o să-l nominalizez, nu pentru că mi-ar fi frică, dar, mă rog, va veni timpul şi pentru aceasta.

Pot dezvălui doar pseudonimul şi data angajării lui în serviciile secrete: a fost racolat în 1986 de la Televiziunea Naţională şi în serviciile KGB i se spune „Budulai”. Acest personaj stă bine merci în mijlocul bomondului politic din Republica Moldova. Aceiaşi situaţie este şi în alte structuri, inclusiv în structurile de forţă ale Republicii Moldova. Securitatea Naţională nu a fost dekaghebizată încă.

Am simţit-o pe pielea mea în 1992, cînd am fost trădat de către aceşti ofiţeri pentru că aşa a fost planul Moscovei. În genere acel război a fost un război impus de către Federaţia Rusă cu un singur scop – de a nimici pe toţi aşa-zişii naţionalişti, unionişti, prooccidentali s-au mai bine zis mişcarea de eliberare naţională. (Mai multe despre acest subiect găsiţi în Anexa 1 n.a.)

Dacă nu ar fi fost război ei nu aveau cum să-i împuşte direct, puteau să omoare pe unul-doi, nu puteau opera în masă … Şi atunci s-a recurs la acest război. Acolo au fost angajaţi în mare parte puşcăriaşi adunaţi de prin toate temniţele din Rusia, aşa-zişii cazaci care de fapt erau nişte beţivani.

Bineînţeles, cînd erau atacaţi şi pierdeau mulţi oameni ieşea şi armata a 14-cea; ruşii nici odată n-au avut stimă pentru propriii cetăţeni şi soldaţi: i-au pus acolo şi mureau cosiţi de gloanţe, stăteau rînduri întregi unul peste altul. Mircea Snegur n-a făcut o mobilizare totală, dar ar fi trebuit, deoarece era în pericol independenţa abia obţinută…

Pînă la 16 sau 18 mai se angajau doar voluntari şi aceştia numai prin apeluri ale formaţiunilor politice, ale preşedintelui şi parlamentului. Bineînţeles ofiţerii în rezervă erau mobilizaţi. Ceilalţi erau voluntari înscrişi în trupele de poliţie. În mai, cînd s-a început războiul cel mare, Mircea Snegur a emis un decret prin care a impus o mobilizare parţială. Deci, cei care erau în listele negre, care nu s-au înscris singuri ca voluntari au fost luaţi pe sprînceană în acea mobilizare parţială.

Veneam de pe teritoriul zonei de război unde stăteam cîte două-trei zile în ambuscadă transpirat şi prăfuit; intram înarmat în Chişinău pe cîteva zile să mă spăl şi, rămîneam perplex! – aici la Chişinău nu se simţea că este război. Nu se simţea că la 30 de kilometri mor compatrioţi de-ai noştri, curge sînge. Toate restaurantele deschise, lumea cînta, se veselea, dansa – era o veselie nebună şi laşă în tot Chişinăul.

Pot să vă povestesc un singur caz. Locuiam la Tiraspol şi, bineînţeles, mi-am scos familia şi am adus-o la Chişinău. Fiindcă n-aveam unde trăi mi-au dat două camere la hotelul Chişinău, numerele 225 şi 227, ţin minte şi acum. Deci, cîte două persoane în fiecare cameră. Soţia se temea să doarmă acolo şi locuia cu copiii la fratele ei.

Într-o seară, să fi fost orele 16.00, mă întorceam murdar şi obosit dintr-o misiune. Trebuia să mă spăl, să mă aduc în ordine şi să raportez unde trebuia să raportez. Camerista îmi spune că numerele se află la deratizare pentru că nu ştiu ce gîndaci s-au oploşit pe acolo…

Eram înarmat şi chiar dacă ascundeam arma sub trenci se observa. M-am răstit puţin la ea şi mi-a zis că acuşi îmi găteşte camerele. Cînd m-am întors peste cîteva minute ea chemase poliţia. A venit unul înarmat şi am fost dus la sectorul de poliţie din strada Bulgară. Bineînţeles, comandandul de la poliţie m-a cunoscut şi m-a eliberat, dar… să cheme poliţiştii, să mă deposedeze de armă…?!

Seara vroiam să mă duc să mănînc undeva. Oriunde dădeam să intru – „Mest net” („nu sint locuri libere” – tr. din rusă). M-am dus la un restaurant din strada Negruzzi. Am intrat – nu sînt locuri. Atunci am pătruns aşa obraznic, m-am aşezat pe un scaun şi i-am zis: „Vreau să mănînc, adă-mi ceva de mîncare!”. Şi atunci, ca să pună capac la toate, pe scenă a ieşit o duduie şi a început a cînta „Ah, ataman, ataman…” („ataman” – căpetenie a unei unităţi de cazaci).

Ţi se punea scîrbă pe inimă şi-ţi trecea pofta de a mai lupta, cînd vedeai asemenea lucruri. Asta era tactica ruşilor: să demoralizeze mişcarea de eliberare naţională. Acesta-i un mic exemplu, primul care mi-a trecut prin cap, dar au fost o sumedenie de situaţii mult mai dramatice. Am fost trădaţi cu toţii şi abandonaţi acolo.

Bineînţeles că am fi putut fi împuşcaţi de la spate, dar nu s-a dorit împuşcarea. S-a dorit nimicirea noastră psihologică, morală; s-a dorit ca prin mine şi prin alţi prizonieri de război să se demoralizeze acest avînt spre românism, spre conştiinţă naţională. Ca să înţelegeţi ce vreau să vă spun, cînd m-au dus la Hlinaia, la Hlinaia nu era puşcărie, era un LTP unde tratau beţivii; deci aveau o pază de doi bani, vai şi amar de ea!

M-au dus acolo intenţionat, a fost o provocare, ca cineva să mă poată elibera. Era un test pentru mişcarea de eliberare naţională din Basarabia. Ei vroiau să vadă dacă  a mai rămas cineva la Chişinău care să opună rezistenţă. Din aceste considerente mai permiteau să iasă scrisori de la mine. Evident că, dacă ar fi dorit, mi-ar fi tăiat toate căile de comunicare cu Chişinăul.

S-a văzut deci că n-a mai intervenit nimeni de la Chişinău şi nu puteai aştepta asta de la dl Calmoi, pe care eu îl socot om al Moscovei. Ruşii se temeau că ar putea fi nişte organizaţii mai dure care ar putea face nişte lucruri, care să le strice socotelile regizorilor de la Moscova. Asta a fost situaţia.

– Am întrebat ce ar fi trebuit să întreprindă autorităţile de la Chişinău pentru a valorifica plenar decizia CEDO. Ca să fiu mai concret, ar putea pretinde anumite compensaţii de război văduvele celor 1200 de ostaşi căzuţi la datorie în 1992 sau copiii orfani ai acestora?

– Bineînţeles că pot. Prin judecată. Din cîte ştiu dl Nagacevschi are deja vre-o 30-40 de cereri, care trebuie să treacă toate instanţele de judecată aici în Republica Moldova pînă să ajungă la CEDO. În primul rînd autorităţile din Republica Moldova trebuie să spună deschis ce-a fost în 1992. Parlamentul să-şi spună deschis atitudinea faţă de decizia CEDO şi, în consecinţă, să ceară ajutorul comunităţii internaţionale.

Republica Moldova nu a cerut pînă în prezent, deci mai bine de 13 ani, ajutorul Uniunii Europene şi al ţărilor din Occident. Ei cer numai bani. Pentru ridicarea economiei, şi alte nevoi… În rest, că este un teritoriu ocupat şi avem nevoie de susţinere politică, diplomatică, economică şi chiar militară …nu spune nimeni şi nu cere nimeni nimic. Pentru că nu le dă voie angajamentele.

Oamenii aflaţi la putere la Chişinău sînt şantajabili toţi. Toţi sînt la degetul puterii de la Moscova. Pînă cînd nu se vor schimba ei, nu se va schimba nici atitudinea statului faţă de decizia CEDO, dar şi faţă de alte lucruri. Uitaţi-vă ce s-a întîmplat cu combatanţii! Au făcut tot posibilul şi i-au împărţit în vre-o 12 structuri. Ştiţi dictonul latin: „Desparte şi stăpîneşte!”.

Pe mine mă doare faptul că autorităţile îi umilesc pe aceşti combatanţi care au luptat pentru patrie. Cei care îi umilesc, funcţionari mai mari sau mai mărunţi de pe la ghişee, nu păţesc nimica. Pentru că au voie, li s-a permis să umilească. Majoritatea dintre cei răniţi la război au pensii de 10-20 de lei. Cei mai mulţi sînt şomeri.

Eu sînt senator în Romînia şi la mine vin cu sutele străbătînd distanţe de sute de kilometri. Pe cine pot îi ajut bineînţeles. Cu ce pot. I-am internat în spitale de reabilitare, am mai găsit nişte sponsori. Însă nu poţi rezolva complex această problemă dacă nu pun umărul autorităţile de stat. Statul care are obligaţia să-i ajute pentru că el i-a mobilizat şi doar prin sîngele lor şi-a păstrat oarecum identitatea.

– Cum credeţi, Victor Iuşcenco ar putea aduce o schimbare pozitivă  în politica ucraineană faţă de RM şi, în particular, în problema separatismului trasnistrean ?

– Eu din partea Parlamentului României am participat ca observator la alegerile din Kiev. Am fost de trei ori la aceste alegeri, în toate trei tururi. În turul doi dl Iuşcenco s-a întîlnit cu observatorii şi i-am pus o întrebare în această privinţă.

I-am zis aşa: „După cum cunoaşteţi autorităţile din mai multe state au pus interdicţie unor lideri din Tiraspol de a se deplasa peste hotare. Dacă DVS. veţi veni la putere, veţi respecta acele decizii ale Uniunii Europene, ale SUA?” Şi el m-a bătut pe umăr şi mi-a spus: „Dacă vin la putere, voi respecta tot. Mai mult ca atît, voi permite observatorilor străini, inclusiv din Republica Moldova şi România să monitorizeze hotarul dintre Trasnistria şi Ucraina”.

Sper că Iuşcenco se va ţine de cuvînt, pentru că Iuşcenco este totuşi un democrat, bineînţeles, în înţelesul estic al democraţiei. Ştiţi cum e cu democraţia, trebuie să treacă mai mulţi ani pînă cînd ea intră în sînge, în mentalitatea populaţiei. Nu e atît de uşor. Mai mult decît atît, toate relaţiile pe care le-a avut Victor Iuşcenco pe timpul cînd a fost prim ministru, cît a fost la cîrma Băncii Naţionale a Ucrainei, – el a lucrat cu Occidentul.

Deci Occidentul îl cunoaşte foarte bine şi deaceea a şi investit în această persoană şi nu în cealaltă care a fost favoritul Moscovei. Moscova s-a implicat foarte dur în prosecul electoral din Ucraina; Putin a fost de cîteva ori, a bulversat tot sudul Ucrainei. Dar moscoviţii au pierdut şi Iuşcenco a venit la putere. Problema este alta, faptul că dumnealui este grav bolnav.

L-au otrăvit cu dioxină şi s-a spus deja că acesta este lucrul serviciilor speciale ale Rusiei, realizat prin ofiţeri ai securităţii ucrainene care fac joc dublu. Această dioxină în 90-95 la sută din cazuri provoacă cancer la piele şi cancer la ficat. Peste jumătate de an se va vedea, dar s-ar putea ca dumnealui să nu reziste. Deci nu prea avem motive de entuziasm, pentru că dacă moare, cine ştie cine vine la putere peste jumătate de an.

– Vreau să vă rog să comentaţi 2 declaraţii ale Preşedintelui Voronin: prima, că Partidul Comuniştilor nu are nevoie de Televiziunea Naţională pentru a cîştiga alegerile din 2005, deoarece PCRM are structuri teritoriale puternice, declaraţie a fost făcută pentru canalul ORT Moldova.

– În privinţa declaraţiilor politice ale şefului statului din Republica Moldova nu mă pot pronunţa din simplu motiv că am numai cetăţenia României. Nu am cetăţenia Republicii Moldova şi nu mă amestec în treburile interne ale Republicii Moldova. Eu le-am spus la toţi, inclusiv preşedintelui Voronin că mă voi amesteca numai în chestiunea transnistreană.

În ceea ce priveşte bomondul politic şi declaraţiile lui; că s-au zburlit unul la altul, că s-au atacat, nu mă interesează, e treaba lor. Este dreptul lui, este democraţie şi are dreptul s-o spună. Dacă cuiva nu-i place, n-au decît să aleagă pe alţii. Asta e, jocul democratic se face prin alegeri, nu prin forţă, nu prin scuipat.

Declaraţia a fost făcută, iar cei cărora nu le place, n-au decît să-i dea replica şi să-i argumenteze că nu-i corect. E clar că puterea, inclusiv în Ucraina şi România în mare parte dirijează aceste cîteva canale publice de televiziune şi radio.  

– Mai am o declaraţie care se referă nemijlocit la problema transnistreană. Citez agenţia Interlic: „Ce, noi suntem demni de prietenia Moscovei doar sub ameninţarea a o mie de puşcaşi ruşi? Sau cei o mie de soldaţi îndeplinesc anumite sarcini strategice globale ale Rusiei pe întreaga peninsulă Balcanică?”, a întrebat preşedintele moldovean. El a spus că prezenţa militară rusească pe teritoriul Moldovei este ofensatoare pentru tot poporul republicii, pentru un stat neutru, pentru toţi cei care cred în prietenia şi parteneriatul strategic cu Rusia, în lipsa intermediarilor şi a condiţiilor umilitoare. Vladimir Voronin a menţionat că anume din aceste considerente nu a semnat, un an în urmă, Memorandumul privind reglementarea problemei transnistrene, elaborat de către partea rusă, deoarece documentul prevedea păstrarea prezenţei militare ruse în Moldova încă pentru 20 de ani. „Noi am considerat că Moldova nu poate şi nici nu trebuie să fie complice la tăinuirea cantităţii reale ale armamentului, depozitat pe teritoriul Transnistriei. Acest lucru nu ni-l va ierta nu numai poporul Moldovei, ci şi cel al Rusiei, care piere în prezent în Cecenia de pe urma armamentului, vândut separatiştilor ceceni din depozitele armatei a 14-a”, a menţionat şeful statului. Ce-aţi avea de spus vizavi de aceste afirmaţii ?

– Ce să comentez aici? E o declaraţie foarte bună. Bravo lui şi “Jos Pălăria!”, dacă într-adevăr gîndeşte aşa. Problema este alta, trebuie trecut de la vorbe la fapte. Dacă ai zis «A», trebuie să zici şi mai departe – «B», «C» etc. Una e să faci o declaraţie de presă şi alta e cînd iei o atitudine oficială în Parlament, să spui lucrurilor pe nume public, la un for important.

A spus de cantitate. De ce nu dă cifre? Nu le are? De ce nu spune că în hrubele de la Colbasna sînt cantităţi enorme de arme chimice? Arme chimice de diferite feluri, obuze de tun, bombe de avion. Mai mult ca atît, sînt nişte capacităţi pline cu „zarin” şi „iprit” încă din primul război mondial. Au fost aduse din regiunea Lvov pe timpurile Uniunii Sovietice, anii 60-70, si au fost depozitate acolo.

Acum nici militarii nu mai riscă să intre acolo, în hrubele de la Colbasna, pentru că este periculos: aceste capacităţi au fost mîncate de rugină. Le-au astupat şi stau acolo. E pe teritoriul nostru. Să se spună deschis. Serviciile secrete şi Armata Naţională cunosc aceste lucruri. Să le dea publicităţii. Da, sînt armele Rusiei: ruşii să şi le scoată de aici.

Eu n-am auzit ca Rusia să fi transportat prin garnitură de tren sau pe calea aerului aceste substanţe chimice. Trebuie făcută o monitorizare serioasă la transportul pe calea ferată şi nu ştiu dacă Ucraina ar permite aceasta. Eu mă tem de altceva. Nu cumva aceste substanţe să fie îngropate mai adînc în solul nostru. Ruşii vor pleca odată şi odată de aici, dar ne vor lăsa o astfel de amintire încît sute de ani vor muri oamenii noştri şi nu vor şti de ce.

Aceste substanţe ar putea afecta apele, solurile şi asta ar însemna o catastrofă. Pînă în prezent autorităţile ruse, sub pretextul că nu le dă voie femeile din Transnistria, nu au permis nici unui observator militar să inspecteze aceste depozite. Au chemat cîţiva inspectori cînd încărcau nişte vechituri în tren – şi atît. Ar trebui să inspecteze fiecare ladă din depozite, acolo sînt cantităţi uriaşe.

Cînd aud că mi se spune de 40 de mii de tone, mă calcă pe nervi. 40 de mii e un fleac! Sînt 400 de mii de tone. În 1992, informaţia a fost verificată nu numai de mine dar şi de ofiţeri ai serviciilor secrete, în depozitele armatei a 14 se aflau 252 mii unităţi de arme uşoare; arme uşoare sînt considerate începînd de la pistol şi pînă la mitralieră.

Prin 1999 preşedintele Lucinschi a încheiat un protocol cu Moscova că Federaţia Rusă va evacua 50 de mii de unităţi de arme uşoare. Da unde-s restul? Bine, au spus că au dat separatiştilor 37 de mii. Nu ajung vre-o 160 de mii de tone. Unde-s ele? Unde-s aceste arme, unde au dispărut? Le ţin stocate? Bine. Le-au vîndut? Cui? Bandiţilor, teroriştilor, în Iugoslavia, în alte locuri, unde?

Sînt lucruri simple, cunoscute de serviciile secrete, de Voronin, de toţi conducătorii, de ce nu sînt publicate? Ei zic: «Noi ştim». Bine, ştiţi, dar de ce  vă limitaţi la aceasta? Tare mă tem ca aceste declaraţii să nu miroase a campanie electorală.

Înţeleg că e o prostie să înfrunţi direct Rusia. A mai declarat unul în 1992 război Rusiei şi n-a murit el, nici feciorul lui, dar au murit alţii… Păi sînt organisme abilitate. Eu cîteodată învinuiesc fraţii din România: «Cum aşa în 1992 nu ne-aţi ajutat? n-aţi sărit şi… tot aşa». «Dlor, dar cine a cerut ajutorul nostru?”- mi se răspunde. Pentru că ajutorul cu de-a sila nu merge. Dragostea cu de-a sila nu se face. Trebuie ca cineva să ceară oficial!

Este vre-o cerere a autorităţilor RM faţă de NATO, faţă de UE, faţă de SUA? Nu-i! Numai nişte declaraţi de presă voalate. Este o artă şi aceasta de a vorbi mult, de a face declaraţii pompoase, fără a spune nimic concret. Ştiţi că Petru Lucinschi era maestru în această privinţă; vorbea mult, parcă spunea lucruri adevărate, dar în principiu nu spunea nimic concret. Aşa şi acum, aceasta e o artă în politica actuală a Republicii Moldova.

– Unii analişti politici între care şi Vladimir Socor au remarcat prestaţia bună a preşedintelui Voronin în rezolvarea problemei trasnistrene. Cum se vede de la Bucureşti politica lui Voronin în această  problemă?

– Depinde la care Bucureşti vă referiţi. Există populaţia românească care este loială şi sufletistă faţă de oamenii din Basarabia. Şi este conducerea, structurile de vîrf ale României. De exemplu, PSD-iştilor, aceştor foşti comunişti care au fost pînă ieri la putere, le era în cot de ceea ce se petrecea în Republica Moldova. Cînd făcea cîte o declaraţie mai dură Morei sau Voronin se bosumflau, o făceau pe supăraţii şi Năstase şi Iliescu şi, în consecinţă, se răceau relaţiile.

Bineînţeles că ruşii au implantat foarte mulţi agenţi de influenţă şi în România; din păcate nici acolo nu s-au debarasat încă de toţi. Sper că acum odată cu venirea la putere a dlui Traian Băsescu şi a structurilor prooccidentale şi prodemocratice din România să se schimbe şi atitudinea autorităţilor atît faţă de conducere cît şi faţă de populaţia din RM.

Pentru că, în principiu, pot să vă spun că s-a stopat acordarea cetăţeniei României. Cîte 50 de basarabeni primesc cetăţenie românească pe lună şi asta în situaţia cînd sînt zeci şi sute de mii de cereri; oamenii stau în rînd şi aşteaptă ani întregi. Sînt cîţiva judecători la Ministerul Justiţiei care au primit ordin ca să acorde doar 50 de cetăţenii pe lună. Păi cu aşa «bunăvoinţă» oamenii vor trebui să aştepte încă 20 de ani.

L-am întrebat pe ex-ministru de externe: «Dle Geoană, chiar nu avem nici un interes faţă de Basarabia? Sîntem obligaţi de constituţie să apărăm românii de pretutindeni!» Şi el mi-a răspuns franc: «Dle Ilaşcu, avem alte priorităţi…»

Interviu realizat

la 27 ianuarie 2005

 

de Igor Pînzaru

Anexa 1

Declaraţia deţinutului politic Ilie Ilaşcu despre motivele şi autorul războilui din 1992, declaraţie făcută la 25 aprilie 2000 în discuţia cu doi parlamentari străini care l-au vizitat la închisoarea din Tiraspol.

“1. …În 1992, nu a fost un conflict militar între Transnistria şi Moldova, ci un război adevărat, ce-i drept, nedeclarat, între Rusia şi Moldova. Federaţia Rusă a săvârşit atunci un act de agresiune asupra tânărului stat R. Moldova, planificând la Moscova acest război cu un singur scop: de a menţine aceste teritorii de până la Prut sub influenţa Rusiei, cu instalarea la conducerea Moldovei doar a forţelor promoscovite.

2. Astfel, se urmărea împiedicarea reîntregirii cu Ţara (România), „pericol” care la acea vreme era foarte mare pentru Moscova şi interesele ei.

3. Un alt scop al acelui război a fost lichidarea fizică a tuturor celor cu viziuni unioniste, proromâne. Rusia, prin filiala ei (care aşa a şi rămas), MSN a RM, a „depistat” timp de trei ani (1989-91) cei mai aprigi luptători pentru reîntregirea pământurilor româneşti, iar în 1992 i-a „mobilizat la lupta cu separatiştii” în aşa-zisul „conflict militar transnistrean”.

Timp de jumătate de an, foarte mulţi patrioţi proromâni au fost lichidaţi fizic:

a) împuşcaţi din spate de către serviciile secrete proruse, rămase în continuare încadrate în rândul MSN al RM;

b) organizându-li-se „operaţiuni militare” şi, de fapt, împingându-i în ambuscade din timp organizate de separatişti, conform informaţiilor primite chiar din cele mai înalte structuri de comandă ale R. Moldova;

c) demoralizarea noastră permanentă în acest interval de timp: „că suntem şi vom fi mai slabi ca separatiştii”, „că ducem un război fratricid şi, deci, tot noi nu avem dreptate”, „că nu ne apărăm ţara, ci facem interesele naţionaliştilor proromâni”, „că unica soluţie este „calea paşnică” prin acordarea Transnistriei a unui statut special de autonomie”.

4. Aşa-zisul „caz Ilaşcu” este tot o „unealtă” de umilire a forţelor patriotice naţionale din Basarabia, de „implantare” în conştiinţa lor că suntem slabi, dezbinaţi şi cu idealurile false, „dacă nici pe un deputat nu sunteţi în stare de a-l elibera”. Şi aceste presiuni psihologice se produc zilnic, de vreo 10 ani. „Grupul Ilaşcu” a servit serviciilor secrete ruse ca un test: la ce sunt bune „forţele naţionale patriotice” şi dacă ele, în general, există în Moldova. Cu noi s-au modelat în timp multe situaţii politice.

Suntem ţinuţi ca monedă de schimb, pentru orice eventualitate neprevăzută ce poate apărea, şi ca „unealtă” de presiune asupra conducerii Moldovei, a unui şantaj, ce-i drept, dorit de puterea de la Chişinău, de a mai „ceda ceva pe la tratativele de rezolvare a „conflictului transnistrean”.

Iar aici am ajuns din cauza arestului ce a fost efectuat de către serviciile secrete ruse. Doar, de fapt, am fost îndată încarcerat în comenduirea militară a Armatei a 14-a, celula nr. 4. Comandant era colonelul Mihail Bergman. Prin tortură şi simulări de execuţie se dorea cu orice preţ de a mă da drept „conducătorul unui comandou român trimis de România în Transnistria pentru efectuarea actelor de terorism împotriva populaţiei ruse de aici”.

Astfel se justifica, într-un fel, implicarea Rusiei prin Armata a 14-a în luptele directe cu forţele de ordine ale R. Moldova. Exista o frică a Rusiei atunci că comunitatea internaţională va lua o poziţie dură faţă de ei pentru implicarea directă în lupta armată a Armatei a 14-a.

Eu am fost mobilizat legal la lupta contra unităţilor paramilitare separatiste de către MSN în trupele speciale. Am luptat. Ce şi cum, puteţi afla de la MSN al RM. Am fost trădaţi de către conducerea de atunci a Moldovei (M. Snegur şi Anatol Plugaru) şi daţi pe tipsie ruşilor, pentru a se răfui cu noi şi ca „material” pentru scenariile din timp alcătuite la Moscova.

Am fost trădaţi din considerente politice având, ca membru al FPM, viziuni unioniste clare. Mă socot şi sunt prizonier de război al Federaţiei Ruse, fiindcă rmn ca atare nu există. Este doar Rusia, care susţine şi apără acest regim terorist, cu Smirnov în frunte. Apropo, el este cetăţean al Rusiei şi general al FSB. Totodată, eu sunt şi deţinut politic faţă de regimul promoscovit de la Chişinău, fiindcă am fost trădaţi şi abandonaţi în mâinile ruşilor din considerente politice.

De era altfel, apoi am fi fost schimbaţi atunci, după război, când Snegur a eliberat toţi teroriştii ruşi (kazacii). Doar la 21 iulie 1992, Snegur şi Elţîn s-au înţeles să elibereze toţi „prizonierii” după principiul „toţi la toţi”. Nu s-a făcut cu noi acest lucru, nici nu am fost barem incluşi de către Snegur şi Calmoi pe listele de prizonieri din partea Moldovei. Restul, adică aşa-zisa judecată, a fost un spectacol al absurdului…”

 

 

Comments (1) »